Bunica lui Monet

Ioana Batranu,pictura,

 Teatrul National ,

 Galeria etaj 3/4 ,

30 ianuarie-5 martie

A trecut neobservata ultima expozitie a Ioanei Ba­tra­nu. Numarul imens de lucrari (peste 230, dintre care unele de patru metri lungime!) nu a ajutat cu nimic. Chiar cand e mare, pictura are acum o vizibilitate mica. Si asta pentru ca arata si spune lucruri care pot fi, dar care la fel de bine pot sa si lipseasca. Pare o experienta datata, ce pune o singura problema: cum sa te debarasezi de ea?

Cei mai multi se dispenseaza de ea ignorand-o, atat ca mijloace (panza si culoarea), cat si ca scop (atingerea unor dimensiuni intime, altfel evanescente). Acestia umbla cu cablul de la mase la monitoare, fac proiecte si actiuni preocupate de dreptatea sociala si incalzirea globala. Altii se debaraseaza de ea practicand-o ca pira­terie, deturnand-o, facand-o slogan, ecran, maidan, pen­tru a scutura de pe ea zgura de sentimentalism si simbo­lism facil, liricoid si relicvoid. Chiar daca de pe pozitii diferite, si unii, si altii par a fi cazut de acord ca pictura, ca experienta pura, ireductibil picturala, este un gen con­dam­nat la neinsemnatate. Mai mult decat oricare alta, expozitia Ioanei Batranu trimite cu acuitate la aceeasi in­­trebare: ce semnificatie mai are nonsensul picturii acum?

Demersul, progresul, migrena

 Ioana Batranu se numara printre cei mai putin sur­prin­zatori artisti actuali: ea picteaza ceea ce se picteaza in general in chiar felul in care se picteaza in general. Pic­teaza peisaje, interioare, figuri, cu o pensulatie groa­sa (fara a fi bogata), intr-un spirit traditional-modernist, un fel de postimpresionism cu nuante expresioniste. Interioarele sale sunt  melancolice, gradinile utopice, iar figurile sunt papusi. Dar nici asta nu este iesit din co­mun. Subiectele sale sunt in chip vadit refugii ale in­terioritatii, spatii de reverie ale unui imaginar cald-anxios, atins de culturalismul dulceag si obscur al nostalgiei. Raportarea Ioanei Batranu la subiectele sale este derivata din tipul inaugurat de Bernea in ciclurile sale precum Deal (ce inseamna peisaj in idiomul sau), Hrana (echivalentul sau pentru natura moarta) etc. Numai ca Bernea nu doar picta, ci si elabora serii, insaila cu ele un fel de manifeste sau demonstratii conceptuale, deta­sa­te, matematico-simbolice si simili-stiintifice.

 Bernea facea un  demers, si nu doar o pictura. In spi­ritul iluziei experimentale a vremii sale, el investiga li­mitele si potentialitatile propriei subiectivitati luata ca obiect, iar urmele acestor operatii se numeau tablouri, in­stalatii, actiuni. Ioana Batranu face serii intr-un spirit mult mai traditionalist. Ea pare sa nu stie mare lucru de­spre ea insasi, iar o cercetare constienta si sistematica asu­pra sinelui propriu pare, la prima vedere, sa-i de­pa­seas­ca atat intentiile, cat si posibilitatile. Din punctul de vedere al ideologiei moderniste a progresului, ea face un pas inapoi in raport cu Bernea. Seriile sale sunt mai degraba studii repetate ale aceleiasi teme, in genul lui Monet sau Matisse, pentru care nu conteaza neaparat esenta obiectului, functia lui de vehicul conceptual si, la rigoare (ca la Bernea) transcendental, ci fenomenalitatea relatiei artistului cu acel obiect, devenit circumstanta ex­perientiala imediata. De aceea asocierea Ioanei Ba­tra­nu, timp de multi ani, cu grupul Prolog (a carui imagine pu­blica era Bernea) s-a dovedit trecatoare.

 Poetica militant ortodoxista a grupului  Prolog are drept miez un paradoxal atasament la lumea ca lume, la datul indiscutabil si entuziasmant al vietii propriu-zise, pro­iectata ca atare spre simbolismul religios. Felul lor umil de a picta ramurele inflorite si gradini blagoslovite vine dintr-o celebrare aproape panteista (si nitel statuta, inca de la Bernea) a lumii in care ei presimt parca surasul molcom al Mosului vazut de Petrache Lupu. Nu exis­ta nici o anxietate, nici un dram de alienare fata de exis­tenta in broderiile florale ale lui Flondor, Pastina & co. Comparatia dintre acestea si bucatile vegetale recen­te ale Ioanei Batranu, asa cum sunt ele prezentate in aceasta expozitie (cateva duzini de Tufe, Gradini sau Floarea soarelui), este revelatoare: florile si plantele Ioanei Batranu sunt exasperante chipuri ale migrenei (in­­deosebi Tufele galbene lovite de primaveri astenice) sau formidabile excrescente ale lipsei si neimplinirii (Gradinile utopice, cu enormi pomi ideali batuti cu fructele frustrarii, rotunde, mari si rosii). Nu este loc pentru dubii nici in simbolismul ortodoxist al lui Paul Gherasim sau Mihai Sarbulescu, asa cum nu exista strop de durere sau empatie in compozitiile religioase cliseizate si decofeinizate ale unor manieristi precum Sorin Dumitrescu sau Vladimir Zamfirescu, ce nu-si ingaduie nici a suta parte din atrocitatea neteda a monumentalei baterii de Latrine expusa de Ioana Batranu. Nelinistea, perplexitatea le este straina tuturor acestor familiari ai tainelor mantuirii sau le este cunoscuta doar ca exercitiu cultural, pe cand la Ioana Batranu constituie insasi substanta, si nu doar subiectul picturii.

 Neatenta la sine si nestiutoare de semne, fara ve­lei­tati conceptuale, dar cu o ambitie plastica nemarginita, Ioana Batranu s-a alaturat neoortodoxismului prologist pe lungimea de unda a traditionalismului, dar si ca urmare a unei confuzii intre misticismul acestuia si in­­cli­na­tia ei catre suferinta, moarte, morbid. Numai ca plansetul sufletului nu e totuna cu umilinta crestina, prin portita careia, cel putin pentru Ioana Batranu, nu poate fi in­­tre­za­rita mantuirea. Refugiul Ioanei Batranu l-au constituit in­terioarele sale, care, numite cand  Interior melancolic, cand Banchet, nu reprezinta decat formulari vizuale ale interioritatii. Melancolia (interiorizarea) lor este insa lip­sita de duiosie, este incarcata de aur, dar e lipsita de caldura, de apropiere. Interioarele sale, cele mai interesante in arta romaneasca de la Pallady incoace, sunt neaerisite, sufocante, desi nepopulate, spre deosebire de interioarele lui Pallady, care sunt reci, aerisite, deschi­se, populate adesea cu nuduri. Desi uneori simbolice, cu atribute canonice ale artei si ale bunastarii burgheze, in­terioarele lui Pallady dau totusi senzatia ca sunt de trait, ca poti sa atipesti acolo pe un sezlong sau sa iei o carte de pe un gheridon. In interioarele Ioanei Batranu, desi sunt bine izolate de lume, infasurate in paturi groase de culoare, nu poti sa dormi decat un somn de cos­mar, sub baldachine apasatoare sau pe jilturi incomode, intr-o atmosfera de angoasa flasca, de muzeu. Interioarele vin din mintea Ioanei Batranu, sunt rezervatii de bu­nastare imaginara, un staniol gros si lucios ce in­­ve­les­te tableta subtire de surogat de ciocolata a vietii de zi cu zi. Decis compensatorie, pictura Ioanei Batranu pare, in ciu­da jubilatiei de suprafata, o fisa clinica seaca ce consemneaza o entuziasta, frisonanta rupere de lume.

Fara filtre

 Vazuta din perspectiva artei actuale, dominata de di­ver­se tendinte conceptualiste (nu conteaza tehnica prin care se manifesta ele), arta Ioanei Batranu pare nu doar neotraditionalista, ci de-a dreptul primara, preculturala, lipsita de filtrele ce dau subtirime artei curente. Ea nu foloseste pictura pentru a face altceva cu ea, diverse forme de conceptualism ortodoxist (ca la  Prolog), experimentalisme neoavangardiste (precum Ion Grigorescu), sau gestica sociala (precum Gorzo). Ea face in pictura nu ce se face, ci ceea ce se facea candva: face un tablou al starilor proprii. Lucru aparent inutil intr-un moment in care toata lumea cerceteaza ceva, chiar si in arta. Bernea insusi tinea sa-si prezinte arta drept o cercetare capabila sa depaseasca subiectivitatea (ceea ce numea el o anume dezordine), echivaland stiinta si pro­ducand responsabil rezultate constructive asimilabile teoriilor savante. Complet exterioara acestei aspiratii tar­ziu moderniste (devenita postmodernitate prin marketing), arta Ioanei Batranu este exact la antipod; este pura dezordine, nonresponsabila si neconstructiva. O probeaza cel mai bine grosul expozitiei de fata, lucrarile facute pe parcursul sau in siajul anului petrecut in rezidenta germana de la Bamberg. Cercetarea Ioanei Batranu la Bam­berg este un model de inaderenta, de nepatrundere. Lumea germana fiindu-i straina, ea se opreste la Domul din Bamberg si la bogatiile sale artistice, fata de care Ioana Batranu pare tanara bunica a lui Monet la sevalet in fata catedralei din Rouen, incalzindu-si sufletul cu boa­rea fina a duhului ingerilor si madonelor de piatra de pe portaluri, neacordand nici o atentie impresiilor croma­tice asternute de soare, ce-l vor captiva si consacra pe nepotelul barbos de mai tarziu.

 Chiar daca nu surprinde si nu aduce nimic din spiritul german al momentului sau al istoriei, arta ei nu este in­­­sa precara, ci primara, vine din preistoria modernismului, cand cercetarea era un nume pentru exprimare, pen­tru aceea insistenta, exasperanta, uneori boanta, alteori jenanta, dar intotdeauna asfixiant de prezenta, de incuibata in interioritate, precum arta lui Delacroix. Daca pictura lui Bernea era o adevarata cercetare, a lumii, a formei, pentru a menaja sinele imponderabil, la Ioana Batranu sinele e prea dens, are acea vascozitate a marilor frenetici ai beznei, care spun doar  eu, eu, eu, eu..., fara a vinde vreun produs cu virtuti intelectuale, sociale sau spirituale. La Bamberg ea a pictat, in stil masculin, sute de lucrari quasi-mecanice, reproducand, masochist, mereu aceleasi imagini ale unei credinte uitate si strai­ne, din care razbate cu pregnanta neintelegerea, repulsia si totodata admiratia pentru un dat in fata caruia a fost aruncata. Se va spune ca personalitatea ei este profund mistificata si ca feminismul ar fi fost raspunsul adecvat. Intr-o epoca in care arta feminista cartografia­za cu asiduitate toate accidentele exterioare ale feminitatii (sexualitatea, nasterea, viciul, avortul, violul), reduse la un inteligibil de pancarta, cu ambiguitati erotice puerile ca substitut de interioritate, Ioana Batranu vine cu o melancolie fara contur exterior, aparent profund mistificata, dar care repune in discutie multe idei primite de-a gata.

 Feminismul exterioritatii (al problemelor extensive) tine de mentalitatea terapeutica si pragmatica, pentru care trauma din afara este datul primordial. Societatea asis­tentiala, profilactica inculca tematizarea rolului traumatic pentru a masca disolutia sinelui, a substantei. In urma ei ramine doar pata unei functii. Interioritatea complet mistificata a Ioanei Batranu arata ca, in pofida tuturor clarificarilor si eliberarilor, razbate in permanenta un reziduu fertil de crasa ne-intelegere, din care se alimenteaza viata interioara atunci cand sta incolacita inauntrul spatiului ei vital,  melancolia, baricadarea in pro­iec­tie, in evaziune, in spaima daurita si vatuita, in ne­stiin­ta si aroganta, in suspiciune si autodelatiune. Acesta este humusul care hraneste sinele, ce se afirma ve­ritabil doar printr-o coliziune in­frac­tio­nala cu lumea. Iar acest fapt nu este decat periferic artistic. El este profund omenesc. Este vorba despre rolul protector al au­to­violentei si al autosatisfactiei, al fanteziei frustrante ce sta in centrul picturii Ioanei Batranu. In arta, in pictura, in pictura de acest fel, rolul acesta devine doar mai vizi­bil, mai insuportabil si mai ales opus tezismelor de genul femeii vazute drept front de lupta, ce scoate roade mus­toase (vandute cu bani buni de mercenarii culturali) din fiecare brazda taiata in trupul ei de baionetele dusmane. Deosebirea dintre feminismul acesta al exte­rio­ritatii, maniheist, spectaculos si lucrativ si interioritatea picturala de felul Ioanei Batranu rezida in faptul ca dra­ma celei din urma este aparent gratuita, inexplicabila. Fara un agresor anume, ea nu se deruleaza in cir­cul strazii si-n forfota jurnalistilor, ci-n linistea vreunui apar­tament de bloc, in golul unui supermarket sau in lipsa unui suflet, obiect, rost. Ioana Batranu nu lasa ceva de inteles din asta, ci doar arata acest nestiut, isi arata, in stare de alerta, nein­­­­telegerea in fata unor lucruri (adesea doar imagini ale unor absente acute) aparent nesemnificative, dar care, nu se stie cum, ne determina viata intr-un mod atat de ca­tegoric. Aceasta repetare obstinata a pro­ble­melor ma­jo­re (dar inodore si incolore ca scandal sau cu­noastere) ale eului imediat, intr-o epo­ca a maselor si a virtualului, pare un mod artistic fosil, destinat pieirii. Bro­kerii artei al­ternative vor avea de ce sa sufle usurati cand se va in­­tampla aceasta, caci publicul nu va mai avea alternativa la ei. Nici publicul nu va fi afectat prea mult de disparitia unei arte ce-i ingreuna mersul destins prin expozitii cool. In fond, a disparut ea pasarea dodo, care se hranea sin­gura; de ce ar trebui sa plangem dupa arta bunicii lui Mo­net, pe care ar trebui sa o hranim (din) noi?