Pe aceeași temă
Tara e un artist antiamerican, antirus, anticreştin, antisemit, antifascist (cu accente neonaziste!), antiţigan, anticapitalist, anti-Johannis, anti-PSD, misogin, procecen şi antiproislamist. Buuun...
Cum e cu putinţă aşa ceva în România, se va întreba orice om de „bun“ simţ? Nu pentru că ar fi incorect politic şi ofensator (poate fi ceva mai incorect politic şi mai ofensator decât democraţia noastră, atât de originală încă?), ci pentru că suntem în ţara băşcăliei, unde orice angajament maschează un aranjament şi orice ideal te ajută doar să urci la deal. Unde vrea să ajungă Tara, se va întreba oricine. Cine e în spatele lui? Servicii, corporaţii, conspiraţii? Nimic din toate acestea. Tara crede. Nu are importanţă în ce. Crede cu tărie. Crede într-un amestec exploziv de ură împotriva forţei de orice fel, împotriva minciunii şi a autorităţilor sau a indivizilor care o profesează. Tara e un efect pervers (sau, după gust, un fapt divers) al umanismului global mesianic şi rigid, transideologic, de tip drepturile omului, în spatele căruia se aţine anarhismul postiluminist, primitiv, radical şi fenobarbital. Convulsiv, patetic, Tara militează pentru cauzele pierdute de pretutindeni, fie că ele se numesc Cecenia, Gaza, Afganistan, Irak, Holodomor, Katyn, curva penticostală sau, de ce nu, România.
El crede în ceea ce nu cred ceilalţi, iar asta îl lasă să vadă ceea ce nu văd ceilalţi: sângele şi banii murdari de pe mâinile tuturor, preacurvia sentimentelor alese, vodka în spovedanie şi glonţul din fluture. Vederea, în artă, ca şi înţelesul, este o pasiune ce ţine de exces, de aberaţie chiar, de deflorare, de deformare. Un fel de orbire selectivă, de automistificare atroce, de exhibiţionism deşănţat şi de vulnerabilitate respingătoare, precum aceea a sibianului apostat. Tara nu e un derviş parşiv al artei politice cu voie de la cârmuire. Chiar dacă lucrările sale, gen Diego Rivera de clasor, par benigne ghilotine de buzunar făcute din cutii de chibrituri, el este un iacobin absolutist, antisistem, în desenele căruia Biblia, la fel ca şi carnetul NSDAP, carnetul de membru al Partidului Comunist, Constituţia americană ori Coranul sunt ridicate şi proclamate, ca nişte pancarte, de mâini înarmate, de asasini. În epoca pragmatică a calculului social care speculează lucrativ orice urmă de consens, forma artei lui Tara este disensiunea totală, în al cărei fundal sunt încă lizibile cuvintele auroral obscure ale tizului său c-un z (dar ce z!) în plus: „Scriu acest manifest pentru a arăta că oamenii pot face, concomitent, acţiuni contrare... sunt pentru contradicţia continuă... nu sunt nici pentru, nici contra, şi nu mă explic pentru că urăsc bunul simţ“. (Tristan Tzara, Manifestul Dada, 1918).
Mutatis mutandis, arta lui Tara, ca şi aceea a lui Tzara, e un paradoxal, descreierat semn de sănătate, de rezistenţă a fiinţei în faţa aberaţiilor mult mai devastatoare ale cumsecădeniei, ale progresului şi idealului, care au produs, atunci, primul război mondial şi care au adus, acum, primele războaie umanitare, forme catastrofale şi iresponsabile de dadaism politic, ale căror consecinţe dezumanizante asupra mentalului colectiv global vor fi percepute de noi toţi, doar că mult mai târziu. Tara, cu toată teratologia sa frisonantă, este un vaccin preparat din virus activ ucis, nu din apa chioară a artei politice ong-ist corporatiste, care nu protejează, ci Columbine-izează. Terra Tara e cutreierată de tancuri conduse de beţivi, dă cea mai mare recoltă de proiectile la hectar, îşi pune pacea sufletului într-o minge înaripată cu ghiulele şi-şi plăteşte cu bani peşin şi cel mai mic scâncet de plăcere. Chiar şi peştii, când circulă prin lumea lui Tara, stau într-un acvariu ca un submarin blindat, prin hublourile căruia se holbează la peisajul de ruine şi la munţii de hârci. E adevărat, nu prea seamănă cu lumea noastră „reală“, cea de la talk-show-uri, parade de modă şi alegeri parlamentare.
Tara e sigur exagerat, dar a spune despre el că este exagerat înseamnă a-l minimaliza, pentru că arta lui apoplectică este ca un anticorp la crinocerita generală, la maladia socială a rinocerilor cu voci de sirene şi crini în corn, apărători ai democraţiei de salon, profesionişti ai umanismului de scrisoare deschisă şi cont secret, care înfruntă riscurile congreselor de pace la munte şi la mare, la mare depărtare, designeri critici ai zonelor de conflict, sponsorizaţi de producătorii de armament ori divertisment care, nu rareori, sunt una şi aceeaşi persoană. Inevitabil, Tara este şi el un (sub)produs al sistemului (post)consumist, în cazul căruia este dificil să apreciezi dacă este parazit ori saprofit: disensiunea lui de galerie, de seră, e dopată, ca legumele olandeze, e mai mare, mai roşie (sau verde, depinde de unghi sau de unchi), mai tare decât disensiunea reală. Tot Tara nu face, în fapt, cât o pancartă Hezbollah, mâzgălită-n grabă de doi puşti cu puşti, într-un subsol din Gaza. Tara are, estetic vorbind, un desen academist, retrograd, de gang, transfigurat însă de altermondialismul populist vehement, dar care nu are forţa de a rupe (sau, după caz, de a strânge) rândurile, ci de a gâdila ochii. Deşi îi urăşte (îi urăşte?!) pe ruşi, Tara e un Raskolnikov în tuş şi pix care susţine că raţia de libertate conţine, necesarmente, şi aberaţie. Tara e (auto)vaccinat. Dar ceilalţi?//
