Călător englez în România anului 1937

Noi, cei de azi, nu vom ști niciodată cât de mult bine au făcut acestei țări nobilii pe care i-am avut și care au fost fie uciși de comuniști în închisorile gulagului RPR, fie forțați să se exileze pentru totdeauna. Cerșetorii au păstrat și continuă să propage acest imaginar al generozității lor – Boierule, dă și mie un ban! Sau când ești generos se spune Ești un boier! Aceasta a fost elita politică ce a realizat și a condus România tradițională. Un exemplu de inteligență a vechii boierimi românești (o îmbinare reușită între vechea boierime moldo-vlahă cu spițe de origine greacă) era promovarea culturală pe care o încurajau și la care erau foarte competenți, pentru că vorbeau cursiv câteva limbi europene și pentru că, în timpul sejururilor din Occident, se împrieteneau cu diverse personalități culturale. De pildă, invitarea scriitorului englez Sir Sacheverell Sitwell (1897-1988)¹ de către prințesa Anne-Marie (Ana-Maria, fostă Văcărescu, dar moda cerea franțuzirea prenumelor) Callimachi în România anului 1937. Pentru a scrie o carte de călătorii, evident, care poate fi comparată cu mesajul dintr-o sticlă aruncată în ocean și care a supraviețuit timpurilor, oferindu-ne alte unghiuri ale României Mari, această Atlantidă scufundată, pe care nu ne mai săturăm să o redescoperim.² Longevivul scriitor britanic, care a luat parte și la luptele de pe frontul de vest din timpul Primului Război Mondial, a petrecut patru săptămâni în România Mare. Intrat în țară cu trenul pe la Oradea, a ajuns în gara de la Sighișoara, de unde a fost preluat de două mașini, probabil ale familiei Callimachi. A vizitat rapid Sibiul, care nu l-a impresionat în mod deosebit, poate și pentru că aspectul săsesc era evident, iar nobilul britanic căuta insolitul Orientului, culoarea locală. A fost atras în schimb de mănăstirile ortodoxe (precum Cozia sau Horezu) de pe Valea Oltului. Prin Curtea de Argeș și Câmpulung Muscel a ajuns la Rucăr, unde a luat parte la un târg tradițional, pe care-l descrie cu entuziasm. La Bran a fost primit de Regina Maria, cu care s-a întreținut (bănuim) în limba engleză, limba maternă a Reginei Maria. Au servit ceaiul în grădină, iar apoi regina i-a făcut turul castelului medieval, pe care îl primise în dar de la brașoveni, în 1920. La Sinaia a avut o întrevedere cu Regele Carol al II-lea, care i-a lăsat o impresie exagerat de bună, idilică aproape, am spune, dar Sacheverell Sitwell nu avea toate informațiile și nici nu le-a căutat în mod special (rămâne impresionat mai degrabă de gestul în sine). Indiferent de aceasta, remarcăm faptul că membrii de vază ai Casei Regale găseau timp pentru astfel de întâlniri cu diverse personalități culturale, care se aflau în trecere prin România. Ne întrebăm cu câți scriitori sau reporteri străini s-a întâlnit actualul președinte din 2014 încoace, în încercarea de a-i fermeca și a-i cuceri în favoarea cauzei/țării noastre?

Sir Sacheverell Sitwell nu a stat mult la Sinaia și s-a îndreptat către conacul familiei Callimachi, din satul Mănești, Prahova. Parcurgând acest drum în Prahova, nu avea cum să nu observe industria extractivă prahoveană. „De-a lungul drumului se înșiră sondele de petrol, iar acestea reprezintă bogăția și viitorul țării. În primele câteva mile din cele optzeci ce despart Sinaia de Capitală, drumul coboară destul de abrupt în câmpie, prin văi împădurite, trecând pe lângă o vilă și un parc încântător ce aparțin prințesei Martha Bibescu. Curând ajungem la o câmpie fără viață, presărată cu niște piramide ciudate din lemn, pierzându-se cu sutele în zare: erau sondele de la zăcămintele de petrol. Arătau ca niște pioni într-un joc monstruos, ceea ce ar putea fi chiar adevărat.” La Mănești a fost fericit să ia parte la harababura unui bâlci valah, unde i-a studiat pe țiganii lăieți. Apoi a fost oaspetele minunatului conac al familiei Callimachi, acum o altă ruină în Prahova (alături se află ruinele Micului Trianon din Florești). Ana-Maria Văcărescu (n. 1892) s-a căsătorit în 1911 cu Jean Callimachi, iar nunta celor doi a avut loc chiar în incinta conacului vizitat de scriitorul britanic în 1937. „Conacul Mănești, locuința ospitalierei noastre prietene, prințesa Callimachi, a fost reconstruit de bunicul ei³, pe proprietatea familiei, cu aproximativ șaizeci de ani în urmă. În felul său e un monument al vremii și mai cu seamă unul ce nu poate fi modificat. Verande maure și un turnuleț din șipci zăbrelite constituie un preludiu spre interior, care e mobilat în mare parte de furnizorul sau ebenistul lui Napoleon al II-lea și are ștampila patronajului imperial aplicat sub multe fotolii și sofale.”

Ajuns în București, el oferă cititorului britanic o imagine destul de exactă a locurilor, care în esență i s-au părut un mixaj interesant între elemente orientale și diverse grefe occidentale. Totuși, fondul părea venind din Orient, și nu e de mirare, având în vedere timpul petrecut sub dominația modelor otomane, mult mai lung față de cele câteva decenii în care a fost supus influenței civilizatoare a Europei. „Vara e la fel de cald ca în India. De la miezul zilei și până la cinci după-masă nu poți avea nicio activitate”. Remarcă puzderia de restaurante și cafenele unde se cânta muzică populară. O mulțime de terase și localuri observase de-a lungul celor câțiva kilometri dintre Predeal și Sinaia. Remarca, la fel ca mulți alți călători înaintea lui, faptul că Bucureștiul era încă un oraș aerisit. Era locuit totuși doar de 700.000 de suflete. „Aproape fiecare casă are mai mult loc în jurul ei decât în orice alt oraș. Aceasta îngăduie utilizarea generoasă a spațiului pentru curți interioare, acareturi, grajduri și altele, sporind, desigur, pitorescul tihnit al locului. Există din păcate și semne de cumplită sărăcie”. În schimb, se mânca foarte ieftin la grădinile de vară. De altfel, el remarcă faptul că viața era foarte ieftină, printre cele mai ieftine din Europa, „de vină” fiind și bogăția incredibilă a locului. 

Călătorul britanic manifestă o mare atracție față de istoria sectelor rusești, aciuate în România (mai ales a scopiților), prilej de a le prezenta pe larg, în conexiune cu istoria Rusiei, poate cam exagerat, având în vedere că era vorba despre o călătorie în România, și nu în Rusia. Lipovenii erau pe vremuri birjarii neîntrecuți ai Bucureștiului. Înainte de a pleca în Polonia, a vizitat și Bucovina, nu înainte de a prezenta pe scurt și mănăstirile din zona Neamțului. Oferă o imagine a exoticului Cernăuți, vizitat în perioada interbelică și de celebrul reporter francez Albert Londres (pasaje interesante regăsim în Le juif errant est arrive⁴) „ce oraș neverosimil, cu inevitabila sa sută de mii de locuitori! Nu e nicio prăvălie care să nu aibă nume evreiesc pe firma de deasupra intrării. Comerțul e aproape în întregime evreiesc. Aici se vorbește mai mult idiș decât nemțește, iar româna e aproape o limbă străină. (...) piața orașului e înțesată de țărani înveșmântați în costume pitorești. O lâncezeală subită se așterne sâmbăta, când e sabatul evreiesc, duminica, hărmălaia iscată de comerț e mai mare ca oricând, în timp ce țăranii, în hainele lor de duminică, privesc pasiv la spectacolul unei dimineți de luni evreiești. Beneficiul acestei hegemonii evreiești e o remarcabilă iuțeală a spiritului”. Curiozitatea l-a împins să meargă și la Hotin, scrutând în zare stepa rusă („o câmpie care se întinde la nesfârșit”). Remarcă faptul că granița între cele două state (lumi chiar) era complet închisă. Nu exista mic comerț de graniță pentru că pur și simplu sistemul totalitar stalinist nu putea permite o asemenea anomalie burgheză și imperialistă – cetățeni sovietici ar fi profitat pentru a fugi în lumea liberă, să nu uităm că Sacheverell Sitwell vizita România în timpul Marii Terori staliniste, care a făcut sute de mii de victime în Uniunea Sovietică. Cu umor scrie că „Turiștii care supraviețuiesc unei nopți la Hotin s-ar simți confortabil în Noua Guinee”. Remarcă prezența evreilor ultraortodocși, cu caftanele lor medievale, cu perciuni bogați și cu pălării negre.

Sacheverell Sitwell a fost dus să vadă și celebrele mănăstiri bucovinene (Dragomirna, Sucevița, Voroneț), de care a rămas impresionat și pe care încearcă să le plaseze în contextul arhitecturii religioase ortodoxe, recurgând la comparații erudite cu alte biserici sau mănăstiri observate de el în Grecia sau la Istanbul. Nu are cum să nu remarce amestecul etnic din Bucovina (întâlnește pe lângă evrei și români, polonezi, maghiari, ruteni). Din Cernăuți a luat trenul spre Cracovia, părăsind, nu fără regrete, Regatul României. Nu credem că s-a mai întors vreodată aici de-a lungul vieții sale. În final, oferă cititorului britanic părerea sa asupra viitorului țării, care avea norocul să aibă o lume rurală necontaminată „de bolile industriale ale marilor orașe. Nu ar putea exista o tulpină mai bună pe care să se poată grefa avantajele și primejdiile civilizației moderne”. Exact civilizația rurală care avea să fie distrusă și, în același timp, transformată de regimul comunist aflat atunci doar peste granița de la Nistru. Oricine este pasionat de România interbelică credem că inconștient își pune mereu și mereu aceeași întrebare – cum ar fi arătat România în anul 2022, dacă nu ar fi fost distrusă de comunism? //

1. Un scriitor englez foarte prolific, căci de-a lungul lungii sale vieți a scris 50 de volume de poezie și alte 50 despre istoria artei, călătorii, arhitectură, muzică. Născut într-o familie nobiliară engleză, a primit o educație pe măsură la Eton și Oxford – Colegiul Balliol. În 1938, când i-a apărut Roumanian Journal, a publicat alte trei cărți. Descrierea României din 1937 a fost prima sa carte de călătorii. Au urmat despre Olanda (1948), Spania (1950), Portugalia și Madeira (1954), Danemarca (1956) Japonia (1959) și Peru (1961). Pesemne, și mijloacele sale materiale îndestulătoare (căsătorit cu o canadiancă dintr-o familie foarte prosperă) i-au permis să-și dedice viața activităților spirituale.

2. Călătorie în România traducere, cuvânt-înainte și note de Maria Berza, Editura Humanitas 2011, 2022.

3. Theodor Văcărescu, care a fost și prefect al județului Prahova la începutul domniei lui Carol I. Remarcat de domnitor, a fost numit mareșal al Palatului. Carol I l-a apreciat pe Theodor C. Văcărescu (1842-1914), care a devenit în 1873 mareșal al Curții lui Carol I, ocupându-se, alături de fiul său, Radu Văcărescu, de supravegherea lucrărilor de construcție a Castelului Peleș

4. Vezi https://revista22.ro/cultura/prin-europa-interbelica-in-cautarea-evreilor-ratacitori