Pe aceeași temă
I
„Dacă ar fi în viață astăzi, Hannah Arendt probabil ar susține că faima pe TikTok indică ceea ce ea descrie în carte drept «cea mai fatală, mai sterilă pasivitate pe care a cunoscut-o istoria vreodată», trăită de «ființe lipsite de gândire rămase la mila tuturor dispozitivelor tehnice cu putință». Pentru această problemă, autoarea nu oferă nicio soluție facilă. Ea ne îndeamnă să apelăm la cel mai important lucru care ne face oameni: «Propun… ceva foarte simplu», scrie ea: «Nimic mai mult decât să gândim ceea ce facem».” – acesta este unul dintre cârligele pe care editorii români au decis să (ni) le arunce în legătură directă cu una dintre cărțile extraordinare ale spectacolului minții din secolul trecut. Și anume: „Condiția umană” de Hannah Arendt, nu puțini considerând că aceasta este, în chip evident, cea mai importantă și mai de impact scriere filosofică a unei gânditoare cu adevărat speciale. Margaret Canovan notează, despre aceeași carte (poate că termenul de iconică nu este deplasat în acest caz): „Hannah Arendt este în primul rând teoreticiana începuturilor. Toate cărțile ei sunt povești despre neașteptat (fie că e vorba de ineditele orori ale totalitarismului ori de noii zori ai revoluției), iar reflecțiile despre capacitatea omului de a începe ceva nou îi impregnează întreaga gândire. Când a publicat Condiția umană în 1958, a pus ea însăși pe lume ceva neașteptat, iar acum, zeci de ani mai târziu, originalitatea cărții e mai frapantă ca oricând. Fiindcă nu poate fi încadrată în niciun gen, n-a avut parte de imitatori de succes, iar stilul și metoda ei rămân cu totul aparte. Chiar dacă Arendt n-a încercat niciodată să-și adune discipoli și să întemeieze o școală de gândire, a fost o mare educatoare, căci le-a deschis cititorilor săi ochii către noi moduri de a privi lumea și treburile omenești”. Nu e niciun exces în materie de apreciere dacă spunem despre această carte că ne privește în cel mai înalt grad.
II
„Istoria educației în Antichitate nu poate lăsa indiferentă cultura noastră modernă: ea evocă originile directe ale propriei noastre tradiții pedagogice. Noi suntem greco-latini: esențialul civilizației noastre a izvorât în întregime din civilizația lor; este un adevăr care se verifică prin excelență în sistemul nostru educativ. (...) Istoria pe care o vom evoca se întinde pe durata a cincisprezece secole – în linii mari, să spunem între anii 1000 î.Hr. și 500 d.Hr., lăsând loc unei evoluții cu faze complexe. Cu toate acestea, subiectul este mai degrabă unul singur și e mai bine definit decât s‑ar crede a priori: lumea antică mediteraneeană a cunoscut o educație clasică, un sistem educativ coerent și determinat”, spune / scrie Henri-Irénée Marrou în deschiderea cărții sale – un monument editorial, pur și simplu. E vorba, desigur, de „Istoria educației în Antichitate. Lumea greacă. Lumea romană” – acum în „haine” noi (editoriale) la Spandugino, în traducerea Stellei Petecel și în ediția îngrijită de Simona Nicolae și Bogdan Tătaru-Cazaban. Una dintre, nu încape dubiu, cărțile de referință în materie de istorie, civilizație, gândire de top, istoria ideilor. Fondatoare și refondatoare în mod direct & imediat. Despre o secvență din lumea antică, Marrou: „Dar favoarea excepțională de care s-a bucurat retorica în școala antică poate și trebuie să-și găsească o justificare mai directă: voi readuce în mintea cititorului învățământul lui Isocrates și remarcabila sa doctrină a Cuvântului. A învăța să vorbești bine însemna în același timp a învăța să gândești bine și chiar să trăiești bine. Elocința poseda, în ochii anticilor, o valoare specific umană, care transgresa aplicațiile practice pe care circumstanțele istorice i le puteau permite: ea transmitea ceea ce făcea ca omul să fie cu adevărat om, întregul patrimoniu cultural care distingea omul civilizat de barbar; de la Diodor din Sicilia până la Libanios, ideea este pretutindeni subiacentă”.
III
Eric Storm – apropo: prezent cu un excelent interviu în chiar numărul anterior al Revistei 22 – este profesor de istorie la Leiden University și a predat la Universitatea Complutense din Madrid, Oxford University și Freie Universität din Berlin. Este autorul unor volume precum The Culture of Regionalism (2010) și The Discovery of El Greco (2016) și editor al altor lucrări, o bună parte având ca temă tocmai naționalismul. La Polirom, recent și necesar, gânditorul britanic a prezentat, de câteva luni, o lucrare impresionantă și foarte importantă – „Naționalismul. O istorie globală”. Iată care sunt marile calupuri de sens cu care lucrează, aici, Eric Storm: Primele concepții despre națiune; Nașterea statului-națiune, 1775-1815; Naționalismul romantic, 1815-1848; Construirea națiunii, 1848-1885; Radicalizarea naționalistă, 1885-1914; Ciocnirea extremelor, 1914-1945; State-națiuni în curs de modernizare, 1945-1979; Neoliberalismul și politicile identitare, din 1979 până în prezent. „Lucrarea lui Eric Storm este un argument convingător în favoarea ideii că o cercetare serioasă întreprinsă cu instrumentele istoricului, dar deschisă față de preocupările științelor sociale ne poate ajuta să înțelegem mai bine și să ne poziționăm în marile dezbateri din epoca noastră. Conceptul de naționalism are o puternică încărcătură simbolică și este integrat, uneori abuziv, în nenumărate discursuri ideologice. Cercetarea lui Eric Storm evidențiază relația puternică dintre naționalism, ca proiect intelectual, și modelul politic al statului-națiune, devenit dominant la nivel global, odată cu triumful modernității. Naționalismul nu este o modă trecătoare pe care să o accepți sau s-o ignori: el se întemeiază pe o serie de presupoziții ce au influențat decisiv felul în care omul modern se raportează la știință, religie, artă, politică sau la alte dimensiuni ale existenței sale în lume. Soluția adoptată de autor este de a investiga fără prejudecăți formarea, consolidarea în timp și răspândirea în spațiu a ideilor centrate pe apartenență și pe loialitatea față de un stat definit pe criterii naționale”, ne spun editorii români ai acestui volum – unul, am spune, poate chiar obligatoriu de citit în aceste vremuri. Traducerea în limba română – de excepție – e asigurată de Ioana Avădanei.
IV
„Dacă lumea ni se dezvăluie sub forma unei povești – care este acea poveste? Cum ne-am putea caracteriza în mod adecvat scopurile, tentațiile cele mai profunde și cele mai admirabile eforturi ascendente? Ce este relevant și ce poate, și trebuie, să fie ignorat? Cui ar trebui să-i acordăm atenția noastră în mod prioritar? Care este ierarhia adecvată a valorilor, prin care lumea se dezvăluie în modul cel mai productiv, generos și sustenabil? Cu alte cuvinte, care este povestea, adevărata poveste a vieții noastre – ce este și ce ar trebui să fie?” – ne spune Jordan B. Peterson în legătură cu „Noi, cei care ne luptăm cu Dumnezeu”, cel mai recent tom care îi poartă semnătura și care e tradus în românește (la editura unde sunt publicate, de regulă, lucrările acestui mai mult decât gânditor, și anume – un gânditor foarte provocator de azi). „Noi, cei care ne luptăm cu Dumnezeu” propune o explorare de profunzime a marilor povești biblice clasice; și, nu mai puțin și foarte folositor, propune un survol plin de sens cu privire la semnificațiile psihologice, filozofice și culturale în lumea modernă ale acestor mari narațiuni. Așa cum e ușor de intuit, Jordan B. Peterson pleacă de la psihologia religiei, mitologie și filozofie, pentru a arăta, mai apoi, că aceste narațiuni străvechi — despre revoltă, suferință și, desigur, despre sensul vieții — conțin înțelepciunea esențială pe care societatea contemporană o ignoră adesea. În câteva cuvinte, puține – deși cartea aceasta merită mult mai multe, cu fișe & citate corespunzătoare: „Noi, cei care ne luptăm cu Dumnezeu” e un survol intelectual asupra modului în care miturile biblice modelează înțelegerea noastră cu privire la existență, ajutându-ne să înfruntăm suferința, haosul și (chiar să asumăm aceasta!) responsabilitatea personală. Volumul este o invitație să reinterpretăm „poveștile vechi” ca pe instrumente foarte eficiente pentru a trăi o viață mai plină de sens.
