Canapeaua și valurile deputăției

Noua versiune scenică de la Teatrul Odeon a comediei Titanic Vals, de Tudor Mușatescu, scoate cunoscuta piesă din zona râsului benign și o propulsează la rangul de satiră politică.

Prin tradiție, montările cu Titanic Vals - co­me­dia best seller a dramaturgiei noastre in­terbelice și al lui Tudor Mușatescu însuși - se consumă în jurul mesei de dat pasențe și sorbit cafele din sufrageria familiei Nec­șu^­les­cu, unde se petrece acțiunea. Aceasta tro­nea­ză, după obiceiurile neaoșe (citește bal­canice), în centrul scenei, dimpreună cu mam’are și tot clanul extras cu ardoare pa­triotică din is­torie, prin onomastica proverbială a per­so­najelor, care se numesc Dacia, Sarmisegetuza, Decebal, Traian...

Montarea din 2014 de la Teatrul Odeon, în re­gia lui Alexandru Dabija, plasează acest pol al centripetei familiale undeva în planul doi, în fumul de efect retro care învăluie din când în când scena, și aduce în prim-planul spec­ta­colului o canapea. Mică și banală la început, uriașă și dominatoare mai apoi, din momentul când, în capul Daciei, consoarta bonomului Spi­rache Necșulescu, se naște ideea de­pu­tă­ției. Sigur, Mușatescu ne spusese și el în pie­sa sa destule despre falșii patrioți și mis­ti­fi­carea alegerilor, de care e plină literatura ro­mână. Ideea genială a scenografului Helmut Stürmer de a muta atenția pe obiectul obez, su­gestiv pentru grandomania locatarilor și as­pirațiile lor nemăsurate în raport cu ierarhia so­cială, propulsează comedia la rangul de sa­tiră politică. Scoasă din zona râsului benign și a amuzamentului placid, piesa dobândește ast­fel o altfel de vână, iar personajele, fără a pierde din simpatia noastră, sunt parcă mai vi­guroase, în ciuda micimii lor morale.

Ca atare, mica afacere de familie în jurul că­re­ia se învârte acțiunea, respectiv acapararea unei moșteniri obținute în împrejurări trag­i­comice (scufundarea vaporului care-l aducea acasă pe bogatul unchi Tache din hagialîc are loc fix după prevestirile cărților din jocul de tarot), trece în planul doi, în favoarea bu­si­nessului cu voturi menit să-l facă pe Spirache deputat.

Canapeaua amenințătoare intră în joc, așadar, ca o metaforă a parvenirii, ca semn teatral, dar ea are și un extraordinar rol de provocare pentru interpreți, care trebuie să includă în traiectoria lor obiectul scenic. Dialogul cu ca­napeaua devine, astfel, unul primordial, de­fi­nind până la urmă atât personajele, cât și in­terpreții, care o vor aborda după chipul fie­căruia. Unii se vor arunca zvelt pe arcurile ei, alții îi vor da târcoale găsind tot felul de sub­terfugii pentru a o escalada, iar alții vor ră­mâne pur și simplu să o contemple ca pe un Everest de la poale, precum masiva Ch­iria­chița. Ca și în viață, buclucașa canapea va funcționa însă ca un preț de plătit în vederea fericirii finale, mai ales când e vorba de un scop care scuză orice mijloace. De aceea, pro­babil, nimeni nu se miră și nu protestează la adresa neașteptatei ei prezențe, ridicând cel mult din umeri, cum li se întâmplă celor din afara familiei. De la brambureala inofensivă din primul act, când mari și mici agită at­mos­fera cu micile lor îndeletniciri domestice, spec­tacolul se or­do­nează acum decisiv în ju­rul acestui vector infailibil, simbol al marii în­cercări care pentru ei are dimensiunile Ti­ta­ni­cului, chiar dacă e o biată barcă pe valuri. În final, canapeaua îi va primi generoasă pe toți pentru poza de fa­milie la victoria finală, dar înșelătoare, câtă vreme valurile au și început să îi legene pre­mo­nitoriu.

În tot acest timp, imaginea pictată a nau­fragiului adevărat din fundal domină sugestiv scena, chiar dacă pentru familia Necșulescu res­pectiva scufundare are ecouri de vals.

Se poate întâmpla ca și distribuirea actorilor în roluri să aibă legătură cu hiperboloidul. În­cepând cu personajul principal chiar, mă­run­tul funcționar de provincie Spirache Nec­șu­les­cu, care nu mai e nici atât de mărunt și nici atât de bonom pe cât eram obișnuiți să-l cre­dem. Pentru Ionel Mihăilescu, Spirache e, în con­cluzie, cam pișicher. Înzestrându-l și cu ceva ipocrizie („le-am spus să nu mă alea­gă“), actorul face să ne schimbăm vechea optică, noul profil presupunând gesturi onc­tuoase și priviri parșive, modulări înșelătoare de glas, semn că eroul nostru mai mult ar ju­ca indiferența față de candidatura sa. Actorul păcălește cu abilitate și ne face cu ochiul la adăpostul imensei canapele pe unde-și mai ascunde trucurile. Celebra scenă a cumpărării pălăriei, relatată cu voce de cap, sugerează cât de năstrușnic și imprevizibil este când e pus la încercare bunul și blândul funcționar de provincie transformat peste noapte în can­didat la deputăție. Femeile, cu excepția Do­rinei Lazăr, care în Chiriachița e cât se poate de la ea acasă, sunt într-o situație de con­trast ilar atât în raport cu proporțiile de­co­rului, cât și cu vârsta și profilul personajelor. Mai toate în contre-emploi, fetele sunt cu atât mai savuroase și surprinzătoare în roluri la care nu s-au gândit probabil niciodată. An­toaneta Zaharia o joacă pe Dacia. Cu dezin­vol­tura întotdeauna admirată la această actriță, aparent fragilă, dar, iată, atât de puternică, ea e un fel de Zoe Trahanache („Zoe, fii băr­ba­tă!“) în drumul triumfal spre București. Cumpără avocații, aranjează treburile în fa­mi­lie, trecând de la încruntare la voioșie, cu acel comportament provincial de cumătră jo­vială. Are o agitație specifică nației și o la fel de specifică tehnică a băgatului în seamă. În rolul Mizei, personaj ilustrând îndeobște mon­dena superficială, Nicoleta Lefter pune în mi­ș­care alte resurse caracteriale, fiind de o na­tu­ralețe cuceritoare, și atunci când își re­cu­noaș­te pe ascuns gravidia, și atunci când își fa­brică un soț de ocazie, și, mai ales, în scena fi­nală a împăcării cu locotenentul vinovat. Un debut semnificativ pe scena Odeonului, Sa­brina Iașchevici îi asigură blândei Gena, per­so­najul predestinat melodramatic, o evoluție re­alistă și deci convingătoare. Are și multă fe­mi­nitate și o înfățisare retro (costume, Corina Gro­moșan) care face bine tabloului de familie. Ruxandra Maniu, și ea debutantă la Odeon, îl joacă în travesti pe poznașul Decebal, mezinul familiei, un fel de Goe, pentru care actrița își ex­ploatează comic datele naturale (su­pra­pon­deralul), mai puțin adecvate s-ar părea însă trăsăturilor serioase ale feței (la Costinești, când a fost desemnată câștigătoarea Ma­re­lui Premiu la Gala tinerilor actori, acest fapt n-a fost atât de vizibil). Actor de comedie mai versat, Marius Damian e dezinvolt în rolul lui Traian, iar Pavel Bartoș smulge aplauze ju­cân­du-l cam revuistic pe avocatul Nercea. O sur­priză plăcută e Alexandru Papadopol, în rolul locotenentului trișor Gigi, deși umorul prac­ti­cat alunecă uneori în afara stilului spec­ta­co­lului, ca și acela rezultat din întâlnirea ac­to­ru­lui Ioan Bătinaș cu rolul lui Dinu, lo­godnicul de modă veche care o curtează pe Mi­za și o ia de nevastă pe Gena. Un loc apar­te în dis­tri­buție, prin viziunea specială apli­ca­tă unui per­sonaj considerat îndeobște de ser­viciu, avo­ca­tul Procopiu, cel destinat să adu­că veștile re­le, îi revine Rodicăi Mandache. În haine cer­ni­te, cu un melon chaplinian și un de­get ac­ci­dentat etalat în bandaj ca un fanion ame­nin­țător, vorbind gâjâit, actrița e o apa­riție bi­za­ră. Umorul negru, accentele su­prar­ealiste aduc în spectacol umbrele ne­li­niș­ti­toare pe ca­re ar trebui să le intuim dacă ve­dem în Titanic Vals nu doar o comedie de mo­ravuri de altădată, ci, vai!, și un pamflet la adresa unor metehne pe­rene. La români și nu numai.