Cand literatura invinge prin k.-o.

Mircea Iorgulescu | 17.02.2003

Pe aceeași temă

Pirotehnie jurnalistica

Un jalnic produs patologic, un peisaj bolnav este pentru Eugen Negrici* literatura romana scrisa din 1948 pana in decembrie 1989, "sub comunism".
Preferabil, dupa el, ar fi fost ca in aceasta vreme sa nu se scrie literatura - mai exact, sa nu se scrie decat pentru sertar.

"Solutia salubra", edicteaza autorul, "ar fi fost una singura: clandestinitatea - tacerea demna a literaturii de sertar sau, daca te incumetai, samizdatul", dar, vine lespedea verdictului, in Romania "o literatura de sertar nu se dovedeste a fi existat si nu au fost constatate nici activitati samizdat". Sicriu batut in cuie, cripta inchisa, cimitir de razboi, puscarie sau lagar.

Cu alte cuvinte, scriitorii romani au preferat solutia insalubra. A concesiilor, a compromisurilor, a colaborationismului, publicarea insasi fiind proba suprema, dovada incontestabila a unei etern vinovate caderi la invoiala, fie ea si pe tacute, din ochi, ca intre banditi. Caci, asa cum scrie sever Eugen Negrici, "Dupa 1960, scriitorii si-au tiparit cartile in pofida prezentei cenzurii. Graba aceasta nedemna, joasa satisfactie a slugii tanjind sa-si legalizeze legatura cu stapanul, idioata credinta nationala, adevarata noastra credinta, care este aceea a mantuirii prin verb, si anume verbul «a se aranja», si-au primit rasplata si pedeapsa aici, pe pamant".

Fericiti cei care n-au publicat nimic, a lor va fi imparatia literaturii!, s-ar putea exclama.

Iar culpa scriitorilor si a literaturii de pana in 1989 nu consta doar in aceasta cedare pe veci dezonoranta, fara echivoc marturisita de acceptarea tiparirii "in pofida existentei cenzurii". Desi restranse in timp la cel mult un sfert din durata perioadei comuniste, "poezia anilor ‘50 si proza realist-socialista a acelorasi ani" au otravit psihologic poporul roman, "au izbutit sa creeze mentalitate", in termenii lui Eugen Negrici. De-acolo s-ar trage, dupa el, "faptura de care te izbesti astazi la tot pasul in Romania: resentimentarul".

De unde avansarea unei teribile ipoteze de lucru: "S-ar zice ca autorii poeziilor si prozelor intrate atunci in manuale si asimilate ca unica oferta, cu sau fara placere, in vremea copilariei si adolescentei multora dintre noi, sunt mai vinovati decat factorii puterii din acele vremuri de actuala stare de spirit bolnava a poporului roman" (subl. mea).

Sunt indreptatite, prin urmare, in aceasta logica a vituperarii, formularile casante, calificativele dure, stigmatizarile fara drept de apel. Cum o buna retorica a blamului moral nu se poate dispensa de puterea infamanta a lexicului non-academic, se recurge chiar si la argou. Cutare scriitor se adapteaza cu o promptitudine jegoasa "comandamentelor politice de moment". Cutare roman este de o ticalosie rareori egalata in ticaloasa noastra literatura a anilor ‘50. "Patriotismul a fost o momeala infailibila", chiar si atunci "cand erau clare misculatiile in numele lui". Exista critici de gasca ideologica. Verificata expresivitate a asocierilor zoologice nu putea lipsi.

Abaterile de la linie sunt pandite cu ochi inghetati de rechini, exista caini de paza ai regimului, iar acestia, evident, latra. Termenul cel mai des intrebuintat pentru definirea puterii comuniste, a cenzurii, a scriitorilor si a relatiilor dintre regim si intelectuali este viclean.

Interesul pe care il prezinta literatura aparuta in aceste conditii e unul doar stiintific, de specia celui aratat monstruozitatilor - "Lasandu-se deturnati sau mistificindu-se ei insisi, profitand de momentele politice favorabile, de complicitatea vicleana a cenzurii, obligata, din cand in cand, sa sugereze ca nu exista, optand, involuntar sau cu deplina luciditate, pentru anume solutii salvatoare, scriitorii au facut sa se iveasca, in locul unei literaturi de sertar viguroase, neiertatoare, o literatura neobisnuita, demna de un interes stiintific, mai ales prin formatiunile defensive adoptate pentru a fi tolerata".

Grele cuvinte, chiar daca anticomunismul postcomunist pe care il ilustreaza este mai raspandit in aceasta varianta radicala decat in cele critice. Un radicalism netarmurit si totusi, in chip ciudat, de obicei restrans la literatura si cultura, neimpins pana la ultimele consecinte, cum s-ar cuveni din datoria consecventei logice macar. Daca intr-adevar se accepta si adopta acest radicalism, atunci lapidarea literaturii scrise "sub comunism" si a scriitorilor care au produs-o nu se poate totusi substitui lepadarii intransigente de tot ce s-a produs atunci, operatiunea trebuie dusa, macar la nivelul ideilor, pana la capat. Invatamantul, de pilda, a continuat sa functioneze, desi era integral sub controlul partidului comunist, iar probabil "salubru" ar fi fost ca dascalii, de la invatatori la profesorii universitari, sa stea acasa (sinonimul scrierii pentru sertar), refuzand sa predea si sa pregateasca atatea promotii - 40 de ani! - de "constructori ai socialismului". La fel, alt exemplu, medicii - asigurand, cum-necum, ingrijirea populatiei, nu sunt ei vinovati ca au contribuit astfel la mentinerea regimului comunist, care desigur ca s-ar fi prabusit infinit mai repede daca n-ar mai fi avut pe cine stapani?! Mergand logic mai departe, nu trebuie oare presupus, in definitiv, ca sunt vinovati toti cei care au trait intre 1948 si 1989, vinovati ca au acceptat viata in pofida prezentei regimului comunist?

Radicalismele veritabile nu se pot limita la enclave neputincioase si la purificari simbolice, dupa modelul si metoda "tapului ispasitor", in acest caz discursurile savonarolice risca sa fie doar o simpla pirotehnie jurnalistica de consum.

Revansa critica

Si totusi, iata: "Se poate spune ca, dupa 1971, literatura romana a atins, paradoxal, gradul cel mai inalt de complexitate din toata istoria ei".

Si: "Marin Preda este un scriitor care da sentimentul unei verticalitati remarcabile, unei probitati morale indiscutabile. Pe el il crezi asa cum il crezi pe Eminescu, pe Rebreanu si pe inca doi-trei autori romani (nu mai multi!), a caror opera este expresia unei temeinice constiinte morale".

Sau: "...marii prozatori ai ultimelor doua decenii ceausiste (D.R. Popescu, Augustin Buzura, George Balaita, Mircea Ciobanu, Nicolae Breban) ..."

Mai mult: "Romanul Tache de catifea (1981)... pare scris oriunde altundeva numai in sumbra si schizoida Romanie nu";

"St. Banulescu se numara printre acei putini, foarte putini prozatori romani care au izbutit sa construiasca o lume, contrazicand astfel teza incapacitatii fictionale a scriitorilor nostri";

"In Istorii..., Mircea Ciobanu izbuteste sa atinga acel echilibru - pe care numai marile creatii il vadesc - intre epic si simbolic, intre individual si universal";

"Romanul Gabrielei Adamesteanu Dimineata pierduta (1983) este o mare reusita a prozei romanesti... o fresca a Romaniei din secolul ei teribil si o galerie de personaje memorabile";

"Prin cartile lui, Buzura si-a asumat misiunea - plina de riscuri politice si estetice - de a lasa o marturie asupra starii de spirit a intelectualitatii romane debusolate, ajunse in pragul disperarii in vremea ultimelor doua decenii ale regimului comunist" etc., etc.

Toate aceste citate extrem de elogioase despre scriitori si carti de pana in 1989 sunt extrase din cartea lui Eugen Negrici si-i apartin chiar autorului, nu sunt reproduse de el din "critica de intampinare" a epocii investigate, pentru a-i dovedi si acesteia caracterul patologic (desi, in treacat fie observat, fata de "criticii de intampinare" este adoptata o atitudine cand contondenta, cand condescendenta, oare de ce?!; practic "scara de valori" constituita atunci e intarita, nicidecum rasturnata). Iar lista poate fi mult lungita.

Spre onoarea de critic a autorului, literatura invinge, chiar si in cazurile moralmente dificile (Eugen Barbu, Zaharia Stancu - de exemplu). Invinge, si inca prin k.-o. Cand are de analizat opere, cand are de stabilit cota valorica a scriitorilor (un capitol exceptional, de exemplu, este cel despre proza lui Stefan Agopian), cand se ocupa, ca sa spun asa, de literatura, Eugen Negrici pare sa uite de grozavele judecati morale cu substrat ideologico-politic (sau invers, nu e prea clar), in virtutea carora patru decenii de literatura fusesera aruncate la pubela, tot de el. Iar pana la urma, in cartea lui, literatura de pana in 1989, proza mai exact, iese foarte bine din ceea ce parea sa fie o fioroasa masina de tocat carti si autori.

Un critic eminent (ceea ce se stia), dar si, surprinzator, un foarte superficial publicist de generalitati, pana la neglijente frapante si preluari fara pic de control critic ale celor mai rasuflate stereotipii din jurnalistica de dupa 1990, iata cum apare Eugen Negrici in aceasta carte nelimpede, gafaita, aparent scrisa pe fragmente care, puse laolalta, se bat uneori cap in cap. Ideea lui de a analiza strategiile de colaborare dintre scriitori si regimul comunist, in diversele lor ipostaze (literatura impusa, literatura aservita, literatura agreata, literatura tolerata) pare ingenioasa, dar e foarte discutabil daca se poate ajunge la vreun rezultat pertinent, cata vreme creatia, chiar si in vremuri de ciuma politica, ramane o forma indestructibila de manifestare a libertatii (ceea ce, de altfel, Eugen Negrici "demonstreaza" indirect, poate si fara voie, analizand opere).

Prezentarile istorico-politice sunt uimitor de amatoristice (de pilda, autorul se refera de prea multe ori pentru a fi o simpla greseala tipografica la Tezele din iulie de la Mangalia, desi acele "teze" n-au avut nici o legatura cu Mangalia, acolo s-au tinut ulterior, in anii ‘80, niste consfatuiri ideologice). Este preluat mitul unicitatii romanesti, este preluat mitul Securitatii ca "singura forta coerenta din tara", este preluat termenul de "reconquista" (folosit, in exact acelasi sens, in anii ceausisti, de ideologii protocronismului - Ilie Badescu, Mihai Ungheanu). Se face o lista a paznicilor ideologici din perioada "stalinismului integral" (1948-1953), iar pe aceasta lista e trecut... Lucian Raicu, desi criticul a debutat publicistic in 1952 (avea 18 ani!), iar in a doua jumatate a anilor ‘50 avea sa fie sanctionat cu suspendarea semnaturii pentru ca-si permisese, luand apararea romanului Groapa, sa-l ironizeze pe Nicolae Popescu Doreanu, ministrul Culturii. Si in planul strict al gandirii literare se poate constata o anume tendinta reductionista. Eugen Negrici se refera, de exemplu, la "atipicitatea literaturii romane" - dar ce poate fi aceea o literatura tipica?! In literatura britanica de azi romanul social, de moravuri si medii, are un rol central, dar aceasta specie e cu totul marginala in Franta, de exemplu. Vararea literaturii in casutele unui fel de tablou al lui Mendeleev, care trebuie neaparat umplute, luandu-se ca model cutare sau cutare tendinta, moda etc. duce hotarat la artificiu si sterilitate.

Dar si aici criticul excelent care este Eugen Negrici cata vreme nu se departeaza de textul literar isi ia revansa asupra improvizatiilor teoretice: cartea lui contine cea mai exacta analiza despre "fenomenul optzecist" din cate s-au scris pana acum.

* Eugen Negrici - Literatura romana sub comunism, Editura Fundatiei PRO, 2002.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22