Pe aceeași temă
Graffiti-cienii sunt noii profeţi şi cei mai periculoşi protestatari din circuitul lumii contemporane, căci culorile şi cuvintele lor formează un ansamblu care accesează aproape fără greş inteligenţa oricărui trecător, trezindu-l din letargia socio-politică autoimpusă sau forţată asupra-i.
Graffiti, în viziunea multor critici, este cea mai importantă şi influentă mişcare artistică de la Pop(ular culture) încoace. Deşi istoria oficială începe în anii ´70, în cartierul newyorkez Bronx, graffiti a existat şi în Grecia antică. Pompei este singurul loc unde s-au păstrat inscripţii pe care azi le încadrăm fără ezitare ca aparţinând categoriei amintite. Până şi Lord Byron, când şi-a scris numele pe Acropole, sau Arthur Rimbauld, când şi-a scrijelit numele pe templul Luxor (Egipt), şi-au adăugat gloriei literare şi această dimensiune infamă de graffiti-cian.
În 40 de ani, un fenomen artistic local s-a transformat în unul global, cu vedete recunoscute şi piese care se vând pentru sume importante, cu colecţionari şi stiluri bine definite. Mai mult, Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles (MOCA) l-a instituţionalizat în clipa în care a deschis, în luna aprilie a acestui an, o expoziţie unde au fost invitaţi să expună aproximativ 70 de artişti ai genului, din întreaga lume.
Art in the Streets a fost un proiect inedit al noului director al muzeului, Jeffrey Deitch, instalat cu misiunea de a evita falimentul instituţiei. Ideea unei expoziţii care să reflecte strada ca spaţiu cultural în lumea americană îi venise în urmă cu un deceniu şi s-a dovedit a fi genul de acţiune care aduce public tânăr şi numeros.
E greu de descris o expoziţie întreagă, în care fiecare metru de spaţiu, atât pe orizontale, cât şi pe verticale, conţine exponate. De la fotografii, schiţe în creion pe caiete de şcoală, obiecte redefinite şi reinterpretate prin modificări de design, culoare şi poziţionare, articole de ziar, filme documentare, muzică, expoziţia este o incursiune cinstită şi riguroasă într-un fenomen care, la un moment dat, a devenit însăşi imaginea oraşului New York.
Războiul din Vietnam şi criza petrolieră din octombrie 1973 care a antrenat declinul burselor au transformat tânăra generaţie americană într-un mediu reactiv, îndreptat împotriva autorităţii. Aşa apare muzica punk şi graffiti-ul. Într-un articol din 29 octombrie 1974 publicat în cotidianul The New York Times, metropola este declarată oraş în faliment, iar Bronx - un cartier în flăcări. Din această cauză oraşul devine foarte atractiv pentru artişti, chiriile fiind infime sau deloc, numeroşi proprietari abandonându-şi clădirile a căror întreţinere costa prea mult.
Metroul newyorkez devine mediul preferat de graffiti-cieni. Motivaţia este simplă. Trenurile, care făceau legătura între cartiere, facilitau schimbul de informaţii artistice, devenind prima reţea de socializare şi interacţionare pentru noii teribili ai culorilor şi sloganurilor.
În 1981, apare videoclipul celor de la Blondie pentru cântecul lor Rupture, care conţinea şi pasaje rap. Intens difuzat pe MTV, videoclipul prezintă pentru prima dată graffiti-ul ca parte integrantă a unei lumi şi atmosfere aparte, în spatele solistei Debbie Harry apărând doi artişti graffiti importanţi: Lee Quiñones şi Fab5 Freddy, ambii lucrând pereţi inscripţionaţi aproape în întregime.
În 1989, autorităţile metropolitane de transport din New York au adoptat politica no graffiti, ceea ce însemna că nicio garnitură de tren desenată nu avea voie pe traseu. Fenomenul intră în recesiune până la mijlocul anilor ´90, când la New York încep să apară artişti precum COST şi REUS.
Expoziţia din Los Angeles, dedicată graffiti-ului, i-a adus sub acelaşi acoperiş pe cei mai importanţi artişti ai momentului: Banksy, Shepard Fairey, Swoon, Os Gemeos, Futura, Roa, Craig Costello şi alte câteva zeci care reuşesc prin creaţiile lor să facă orice oraş să vorbească.
Artiştii neinvitaţi în muzeu s-au deplasat totuşi în metropola californiană şi au ales să lucreze, ca de obicei, pe străzi. În anul fiscal care s-a încheiat în 30 iunie, primăria Los Angeles a finanţat cu 7,1 milioane de dolari înlăturarea a aproximativ 11 milioane de metri pătraţi de graffiti, cu 8,2% mai multe decât în anul precedent. Şi dacă mulţi arată cu degetul spre muzeu (MOCA), birocraţii aparatului de stat pun creşterea numărului de graffiti pe seama şomajului, potrivit datelor din mai 2011 acesta atingând nivelul de 11%.
Graffiti poate fi înţeles ca „vocea străzii“. O metropolă fără graffiti este un mediu surd, orb şi mut, care se potriveşte unei societăţi închise şi nedemocratice.
Primul graffiti adevărat l-am văzut în 1993, în Köln. Aveam 16 ani şi am ţinut să mi se facă o poză acolo unde cineva îşi semnase numele cu spray negru. Colegele de liceu nu înţelegeau de ce, după catedrale şi statui, acum ceream să fiu fotografiată lângă un zid mâzgălit. „E un graffiti“, am explicat entuziasmată, dar nimeni nu părea dispus să-mi valideze descoperirea.
Explicaţia e simplă. Lumea se împarte în două: cei care văd graffiti şi cei care văd doar pereţi murdari; cei care văd infractori şi cei care văd artişti. În Bucureşti am fost uimită să descopăr din ce în ce mai mulţi centimetri cu graffiti. Oraşul începe să vorbească! Şi sunt câteva voci interesante. Aş vrea să fie mai mult curaj în desenele şi locurile alese. Ar fi dovada supremă că cineva încă e atent la viaţa românească şi e capabil să-şi asume o critică coerentă, într-o modalitate încă necoruptă şi partinică. //
