Pe aceeași temă
Malala Yousafzai era o fetiță din Pakistan, care trăia liniștită cu familia ei în orașul Mingora, din Valea Swat. Tatăl ei era director de școală și încuraja educația fetelor, punând bazele unui liceu mixt. Dar odată cu anul 2004, atmosfera politică se deteriorează prin atacurile talibanilor, atacuri care se înmulțesc, iar în 2007, fundamentalismul talibanilor face ca viața în Pakistan să devină irespirabilă. Oricine spune ceva împotriva lor e denunțat la radio, apoi i se găsește cadavrul a doua zi, pe caldarâm. Școlile de fete sunt distruse, a asculta muzică occidentală devine o crimă, toate femeile trebuie să poarte vălul, viața cotidiană devine un coșmar. La vârsta de 11 ani, Malala militează, pe blogul ei BBC, pentru dreptul fetelor la educație. În 2009, familia ei e evacuată, ca toată populația din Valea Swat, și începe un periplu pe la rude. După câteva luni, când se întorc în Mingora, Malala își regăsește cărțile, dar ceva se schimbase ireversibil. Adolescenta își reia activitatea de militantă, pe o platformă media, așa că se trezește împușcată, pe data de 9 octombrie 2012. Familia ei o duce în Marea Britanie și acolo, la Birmingham, va reîncepe viața ei. Face studii la Oxford și pune bazele organizației «Malala Fund», militează pentru pace și drepturile femeilor, iar în 2014 primește Premiul Nobel pentru Pace.
Cartea Suntem dezrădăcinate de Malala Yousafzai, apărută la Ed. Polirom, în traducerea Biancăi Alecu, reprezintă însumarea unor mărturii cutremurătoare a zece fete și femei care au trăit experiența autoexilului forțat în ultimii zece-cincisprezece ani.
Este o carte care pare o ficțiune de bună calitate, pentru că eroinele acestor tragedii descriu aproape nud întâmplările prin care au trecut, fără să se victimizeze, într-un stil direct și simplu, și, deci, sunt cu atât mai impresionante. Ele sunt niște oameni ca noi toți, care au avut neșansa ca în țările lor să existe războaie civile și să le fie pusă în pericol viața. Din această cauză, au recurs la fugă, la autoexilare, din instinctul de a-și conserva viața. Cititorul le poate vedea pe unele dintre ele în câteva fotografii aflate la finalul volumului. Sunt zâmbitoare, pentru că fotografiile le surprind după ce au traversat Infernul și au ajuns, în fine, într-un loc sigur/sau mai sigur.
Cititorul occidental este obișnuit să audă știri despre refugiați, din diverse țări cu regim de dictatură sau cu război civil, de la televizor, în goana unui jurnal de seară, în care se livrează imagini preț de câteva secunde, dar totul rămâne destul de abstract. Nu avem o poveste. Volumul Malalei ne transmite zece povești distincte, una mai tulburătoare decât alta. Vedem zece portrete de fete și femei care, în câteva pagini, sunt capabile să reînvie trăsături ale vieții lor de dinainte de refugiu, apoi tragedia, în fine, găsirea unui loc mai bun, mai sigur.
Șochează faptul că întâmplările relatate, fuga refugiaților în condiții mizere și periculoase au loc în ultimii zece ani, deci nu e ceva ce aparține unui trecut cu care nu ne mai putem identifica.
În toate aceste mărturii avem o constantă: dorința de a trăi în țara natală și faptul că părăsirea ei se face cu inima sfâșiată, pentru că, deși le este pusă în pericol viața, doar acolo este «Acasă». Dorul de «Acasă» va reveni ca un laitmotiv în toate aceste povești, indiferent cât de bine vor fi ele integrate în țările de adopție sau în zonele mai sigure din propria țară.
Zaynab este o adolescentă yemenită, care e obligată să fugă cu sora ei în Egipt, în 2011, apoi să ceară viză pentru SUA, unde se afla deja mama ei. Obține doar ea viza și trebuie să plece singură. Sora ei mai mică, Sabreen, va ajunge în Italia, după o călătorie infernală, întâi cu un autobuz, apoi pe mare, într-o barcă supraîncărcată, suferind foame, sete și spaimă, desigur. Își va construi o nouă viață în Belgia, după ce trece și prin Olanda.
Muzoon din Siria, Najla din Irak, Maria din Columbia, Analisa din Guatemala, Marie Claire din Congo, Ajida din Myanmar și Farah din Uganda au și ele de spus povești uluitoare despre condiția feminină și despre cea a refugiaților de război, în general.
Malala va reveni în 2018 în Valea Swat, în Pakistan, și va contribui prin organizația ei «Malala Fund» la o mai bună educație a fetelor din țara ei natală. Cartea este un strigăt de alarmă, precizând și care sunt cifrele refugiaților din lume, în zilele noastre: peste 44.000 de oameni sunt zilnic obligați să își lase casa în urmă, iar în întreaga lume 68,5 milioane de oameni sunt strămutați. Este o carte cu povești adevărate despre supraviețuire, după ce ai renunțat la o parte din tine, despre curaj, despre dorința de a trăi în pace, despre niște drame ale lumii contemporane peste care jurnalele de știri trec rapid.
Un moralist ascuns
După un debut foarte promițător cu volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (2017), în care notația realistă era întreruptă de incursiuni în extravagant, în neobișnuit, totul presărat cu un umor negru de calitate, Bogdan Răileanu a publicat un prim roman, Dinții ascuțiți ai binelui (2018), care a oferit o mare surpriză: o meditație profundă despre lumea contemporană, o critică acidă a societății noastre de azi, făcută fără tezism, cu inteligență și talent și cu același umor negru de calitate, un text scris cu siguranța unui autor deja experimentat.
În 2019, Bogdan Răileanu publică un al doilea roman, Teoria apropierii. Eroul, Robert Negru, este un bărbat ajuns la aproape 40 de ani, singur, după o tinerețe risipită în relații proaste. Regretul lui este că și-a pierdut toți prietenii, de unde și întrebarea care-l macină, despre ce face să moară o prietenie. Își caută un prieten din copilărie și adolescență, pe Alexei Toma, și îl găsește acolo unde l-a lăsat, în orășelul Buftea, în mod surprinzător pentru el: preot și tată de familie. Îi propune să facă împreună o excursie la Veneția, scopul lui Robert fiind să «disece» prietenia lor și să vadă ce a mai rămas din ea, ca să scrie apoi despre asta.
Veneția este demistificată, descrisă ca fiind sufocată de turiștii străini, iar periplul lor italienesc este presărat cu amintiri din copilărie, din Buftea anilor ’90. Acestea au realismul tipic descrierilor tuturor celor care au scris despre adolescența lor în comunism și postcomunism, într-un amestec de ironie cu nostalgie, și față de vremuri, dar și față de sine, cel de atunci. Povești colorate mai exotic sau mai dramatic despre mama lui Alexei, despre gașca de băieți sărăcuți, dar dornici de a părăsi Buftea, despre diverse aventuri în culisele studioului cinematografic din orășelul de lângă București.
Partea solidă a romanului este călătoria inițiatică la Veneția, care ar fi putut să fie mai consistentă în meditația asupra întâmplărilor și în caracterul de inițiere al călătoriei, pur și simplu. Altfel, între cei doi foști prieteni, Robert și Alexei, sunt desigur multe diferențe, primul e un dezabuzat, al doilea e aflat în armonie cu sine și cu lumea, armonie care nu pare exaltantă, dar nici falsă.
Puțin cam clișeizate scenele de «decadență» occidentală, mai reușite cele de descriere a consumerismului turiștilor din zilele noastre. O reflecție splendidă despre nepotrivirea dintre noi și Istorie/ Tradiție: «Veneția stătea tăcută în fața lor, învăluită în aburi de ceață, ca un duh într-o sticlă uriașă. Ca orice duh, aștepta să fie eliberată din pâclă și mister în spațiile mai mult sau mai puțin vaste ale minților vizitatorilor săi. Fiecare piatră atinsă de ochii, mâinile și picioarele turiștilor ar fi avut ceva de povestit, dacă oamenii ar fi știut cum să întrebe sau pe cine să întrebe, dar tocmai asta era și problema, cei care ar fi putut povesti erau morți de mult, iar într-un loc cu atât de multe lucruri de spus, lumea era comodă și atingea doar pietrele cele mai strălucitoare».
Lumea de azi este nu doar comodă în realitate, ca și în literatura lui Bogdan Răileanu, ci și foarte superficială și chiar coruptă. De la Dinții ascuțiți ai binelui la Teoria apropierii, avem la Bogdan Răileanu aceeași preocupare pentru o nouă etică și pentru regăsirea unei spiritualități pierdute, aproape imposibil de găsit, numai că, în primul său roman, narațiunea era mai spectaculoasă și îndrăzneala moralistului (totuși!) ascuns în autor era mai mare.
Știind cum să dinamiteze acțiunea, în acest al doilea roman se întâmplă un accident la Veneția (cauzat de o trădare, de o lipsă de atenție, de grijă din partea lui Robert?) și lucrurile devin dramatice. Fără să ne ofere un final nefericit, ci mai degrabă unul deschis, Bogdan Răileanu s-a grăbit poate cu scrierea acestui al doilea roman, la nici un an de la primul. Teoria apropierii ar fi putut fi un roman excepțional, ca Dinții ascuțiți ai binelui, dacă flash-back-urile din copilărie erau mai puține, iar călătoria inițiatică la Veneția ar fi fost mai «exploatată». Meditația asupra relațiilor umane de azi și ale lumii contemporane desacralizate cerea mai mult timp pentru a se cristaliza mai bine în scris. Cu toate acestea, romanul lui Bogdan Răileanu, Teoria apropierii, se citește cu plăcere și rămâne o apariție plastică și originală în peisajul literar contemporan, făcându-l pe cititor să-și dorească să-l mai citească. //
Malala Yousafzai
Suntem dezrădăcinate
Traducere: Bianca Alecu
Editura Polirom, 2019, 256 pag.
