Cannes 65. Amour - după dealuri

Alin Ludu Dumbrava | 29.05.2012

Ce-a de-a 65-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes i-a adus lui Michael Hannele al doilea Palm d’Or.  Filmul După dealuri, al lui Cristian Mungiu, a plecat de pe Croazetă cu două premii importante.

Pe aceeași temă

Ce-a de-a 65-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes i-a adus lui Michael Hannele al doilea Palm d’Or.  Filmul După dealuri, al lui Cristian Mungiu, a plecat de pe Croazetă cu două premii importante.

Acum se ştie palmaresul şi se ştie că ci­nematograful românesc a învins din nou! Şi datorită Premiului de interpetare din După dealuri, noul film al lui Cristian Mungiu, două actriţe ro­mânce, Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, au şansele reale ale unor cariere in­ter­naţionale. Mungiu însuşi a fost reconfirmat de Cannes, odată cu Premiul pentru sce­nariu acordat filmului său, o poveste tragică des­prinsă din realitatea cazului Tanacu, totodată şi cel mai lung film din competiţie (2 ore şi 30 de minute) şi unul dintre fa­vo­riţii acestei ediţii a festivalului.

Anul acesta a fost o competiţie inegală, cu nume grele – Abbas Kiarostami, Alain Resnais, Leos Carax, Ken Loach, Carlos Rey­gadas, David Cronenberg –, 22 de filme, din care multe au dezamăgit puternic. Dar şi câteva certitudini, pre­cum filmul lui Michael Haneke, Amour (Iubire), un poem elegiac al senectuţii, bolii şi morţii într-un cuplu. Actorii - uriaşi, Jean Louis Trintignant şi Emma­nuele Riva, secondaţi de Isabelle Huppert, al cărui mentor e Haneke (a luat Premiul de interpretare la Cannes în 2001 pentru Pianista şi, ca şefă de juriu, l-a re­com­pensat pe regizorul ei de atunci cu un Palme D`Or în 2010, pentru Der Weisse Band/Panglica albă).

Acum austriacul francofon are tot ce poate oferi Cannes-ul, intrând în clubul exclusivist al celor dublu premiaţi cu Palme D’Or: Francis Ford Coppola, Bille August şi Emir Kusturica.  Haneke a pri­mit şi celelalte distincţii ale festivalului, în 2005 Premiul pentru cea mai bună re­gie pentru Caché (Ascuns), totodată Pre­miul FIPRESCI şi cel al Ju­riului ecumenic, în 2001 Marele premiu al juriului pentru Pianista şi în 2000 pentru Code inconnnu (Cod necunoscut) cel al Juriului ecu­menic. Interesant că filmul său far, Funny Games, nu a luat nimic în 1997 şi că nu are premiul pentru scenariu. Poate că ar fi fost frumos ca Amour să fi luat pentru regie, întrucât e regizat superb, însă ju­riul, condus de Nanni Moretti, l-a preferat pe greoiul Car­los Reygadas, cu mult cri­ticatul Post Te­nebras Lux, pe care eu personal nu l-am văzut.

Gusturile lui Moretti sunt total non­ame­ricane, aşa că cele cinci filme made in USA, din competiţie (Killing Them Softly, Lawless, Moonrise King­dom, Mud, The Paperboy – nu am inclus la americani On The Road şi nici Cos­mo­polis!), nu aveau nicio şansă. Două dintre ele sunt mi­ni­clasice în sine, cu incursiuni inedite în lumea copilăriei, filme despre care se va vorbi ca fiind printre cele mai bune din acest an cinematografic. Filmul de des­chi­dere, Moonrise Kingdom, o co­medie dul­ce-amăruie, cu o iubire juvenilă petrecută pe o insulă cu o tabără de cer­cetaşi, în 1965, este cel mai frumos şi inedit film al lui Wes Anderson, specialist în ciudăţenii (vezi întreaga filmografie, Bottle Rocket, Rushmore, The Royal Te­nen­baums, The Life Aquatic with Steve Zis­sou, Dar­jee­ling Limited şi animatul Fantastic Mr. Fox), o mică bijuterie, aju­tată puternic mu­zical de Alexandre Des­plat (care a fă­cut muzica la nu mai puţin de cinci filme din festival şi a sus­ţinut anul acesta Lecţia de Mu­zică). Partiturile se­cun­da­re sunt susţinute de actorii fetiş ai lui Anderson (Bill Murray, Jason Sch­war­tz­man, Bob Balaban - na­ra­tor prezent pe ecran) şi pre­zenţe inedite (Bruce Wi­llis, Frances McDor­mand, Harvey Keitel, Edward Nor­ton, Tilda Swin­ton). Superb meşteşugit şi oa­recum aproape de te­ri­to­riul fraţilor Coen, cel din Raising Arizona, filmul este ex­trem de light pentru Cannes, dar aşa a fost şi Midnight in Paris, al lui Woody Allen, filmul care a deschis fes­tivalul anul trecut. Şi, la fel ca acesta, a in­trat în ci­nematografele franceze în această săp­tă­mână, nu ştiu însă dacă veţi avea şan­sa să-l vedeţi şi la noi în cinema; singurul film al lui Wes Anderson care a rulat, ane­mic, la noi, a fost The Royal Tenenbaums/Familia Tenenbaum.

 

Un clasic imediat este şi Mud, al lui Jeff Ni­chols (descoperit cu Shotgun Stories, pri­mul film în 2007, şi confirmat cu Take Shelter, Marele premiu Semaine de la Cri­tique la Cannes 2011 şi Premiul FIPRESCI), o poveste de Americana, care aminteşte stilistic de Terrence Malick (mai ales Bad­lands) şi de cărţile lui Mark Twain, Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Doi puşti pe malul râului (Tye Sheridan şi Jacob Lof­land, două nume de urmărit în viitor), des­coperă în pădure un fugar, pe Mud (Mat­thew McConaughey), pe care se ho­tă­răsc să-l ajute.

Francezii au avut şi ei trei filme „grele“, o dată pentru reputaţie – noul Alain Resnais, Vous n’avez rien vu. Alain Resnais re­vine periodic la Cannes, acum la 90 de ani (pe care-i va împlini în iunie!), ultima oară în 2009, cu Ierburi sălbatice. A avut de-a lungul timpului cinci intrări în Competiţie, de la Hiroshima, mon amour, în 1959, şi a primit Marele premiu al juriului pentru Mon oncle d’Amérique (1980).

De Rouille et d’os (Rugină şi os) de Jacques Audiard este întoarcerea acestuia în festival după Marele premiu al juriului din 2009 cu Un prophète şi Premiul pen­tru scenariu pentru Un héros très discret (1996). Filmul, adaptare liberă după două povestiri de Craig Davidson, este o po­veste de iubire disfuncţională între doi marginali: Stéphanie, un soi de dresoare de balene care rămâne fără picioare într-un accident la Marineland (Marion Co­tillard, într-un rol superb, care putea să-i aducă premiul pentru cea mai bună actriţă, dar mai vedem la Oscaruri!), şi Ali (Matthias Schoenaerts), o brută cu sufletul închis, luptător şi tată al unui copil de 5 ani, pe nume Sam. Sau cum au putut fran­cezii să gândească un Breaking The Waves pe invers, Frumoasa şi bestia, cu fata fără picioare şi băiatul brută, cu un rapel din Noaptea vânătorului de Charles Laugh­ton. Mi-a amintit şi de două poveşti cla­sice de amour disfuncţional francez: 37°2 le matin/Betty Blue, de Jean-Jacques Bei­neix, şi Amanţii de pe Pont Neuf al lui Leos Carax. Şi pentru că l-am menţionat pe Carax...

Filmul cel mai ciudat şi ţăcănit al ediţiei este cel al misteriosului Leos Carax, Holy Motors, care nu a mai făcut de la Pola X (1999) niciun lungmetraj în afara seg­mentului Merde, din filmul în scheciuri Tokyo (2008), care e citat aici din plin. Actorul său fetiş, Denis Levant, inter­pretează 11 personaje ale domnului Oscar, în acest film fascinant, care se petrece într-o zi şi mult într-o limuzină (asemă­nare fantastică cu filmul lui Cronenberg, Cosmopolis), o meditaţie asupra cine­ma­tografului ca vis, a realităţii, un poem opiat, film-eveniment şi film-cult instant (şi Cinema aşa cum şi-ar fi dorit Godard să facă, dar nu i-a mai ieşit, sau Wenders, dar mai poetic ca îngerii săi... ). Kylie Mi­nogue joacă şi cântă, mai apar Eva Mendes şi Michel Picolli. Am auzit că nu a intrat în palamares pentru că Moretti s-a opus cu orice preţ şi filmul a făcut obiectul unor discuţii aprinse ale juriului!

Adaptările literare mult aşteptate din festival au fost destul de dezamăgitoare. Cosmopolis, du­pă romanul lui Don de Lillo, noul film al lui David Cro­nen­berg, cu Robert Pattinson, e pretenţios şi, până la urmă, cam degeaba. On the Road, adaptarea lui Walter Salles la romanul cult al generaţiei beat de Jack Kerouac, e un film prea lung (137 de minute), re­petitiv şi neimplicant. Impresionantă re­constituirea şi imaginea superbă, dar nu m-au convins actorii (Sam Riley, Garrett Hedlund şi Kristen Stewart, ea, sexy, în­tr-un rol risqué) şi m-a deranjat na­ra­ţiunea cu voce din off. Cu siguranţă, din film s-a mai tăiat, prezenţa lui Viggo Mor­tensen pe ecran, în rolul lui William Bur­roughs, nu e mai lungă de 5 minute.

Pentru mine personal, regalurile ediţiei au fost însă cele de la Cannes Classics: Once Upon a Time in America (1984) de Sergio Leone, restaurat de fundaţia condusă de Martin Scorsese, cu sprijinul Gucci, cu pes­te 20 de minute de scene nemaivăzute vreodată (deci la o durată total de 253 minute), Tess (1979) de Roman Polanski, alături de Polanski şi Nasstasja Kinski, Runaway Train (1985) de Andrei Kon­cealovski, Les barbouzes (1964) de Geor­ges Lautner (omagiat emoţionant la 86 de ani), ca şi omagiul de 50 de ani de James Bond, la Cinema de la Plaje şi lecţiile de cinema ale lui Norman Lloyd (97 de ani!) şi Philip Kaufman.

Cu totul, se poate vorbi de o ediţie BIENF, cum a denumit-o revista Teknikart. Anu­me, Bien şi Bof împreună, pronunţate aşa, ad-hoc. Deci, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar care a stat sub semnul Amour şi După dealuri.

Deplasare sprijinită de Golem Studios. Mai multe pe aldmovieland.blogspot.com

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22