Pe aceeași temă
De ce ajung poetii prozatori? Un raspuns provizoriu: se pierd de canon. Profund atasati unui program literar, chiar si atunci cand s-au delimitat insistent de el, optzecistii - si continuatorii lor nouazecisti - au fost nevoiti sa renasca o data cu erodarea/ transformarea/ buscularea modului lor de-a face literatura sub presiunea libertatii totale de expresie de dupa 1990. Daca scriitorii generatiei saizeci au folosit intervalul pentru a-si aduna curajul sa reintre in arena si au facut-o cu acelasi discurs, epurat de contextul politic defavorizant (Ana Blandiana, Augustin Buzura, George Balaita, Constanta Buzea, dar si Mihai Zamfir, Nora Iuga, Constantin Abaluta s.a.), optzecistii prefera sa mearga cu vremurile. Se lasa lucrati de aerul timpului, desi o fac cu intentia vadita de a corecta excesele si de a instala un palier de "clasicitate" in plina ofensiva de rasturnare a criteriilor. Nu intamplator, ei sunt de multe ori chiar profesorii tinerilor creatori afirmati in anii din urma. Schimbarea la fata e mult mai usor de facut schimband genul, trebuie sa recunoastem. In plus, in materie de poezie lucrurile evolueaza mult mai exploziv, eruptiile barand de multe ori caile de acces. Recenta antologie Generatia 2000, alcatuita de Marin Mincu, demonstreaza limpede ca demolarea canonului optzecist e deja o misiune indeplinita. Batalia subterana dintre "antici" si "moderni" aici s-a dus, intre ultimii tineri autori produsi sub comunism si cei dintai scoliti dupa. Saizecismul si saptezecismul au fost mai degraba crutate, gratie respectului rece fata de exponatele de muzeu. Azi, se scrie poezie exclusiv sub urgenta auto-expresiei, cat mai aproape de sursa jetului de trairi, se dinamiteaza insistent ultimele insule de lirism, dar si de concentrare conceptuala, inlocuindu-se totul cu expresia agresiva a unei atitudini. Recuperarea schemei clasice a avangardei rupe deocamdata puntile. De aceea, pe tinerii poeti trebuie sa-i asteptam, in liniste, pe... malul celalalt.
Descumpaniti in poezie, optzecistii isi consuma tot mai des restul de vitalitate creatoare in proza. Iar rezultatul tinde sa devina, in cativa ani, una dintre cele mai interesante transformari de canon literar. Nimic mai fascinant decat evantaiul de chimii individuale prin care acesti scriitori ies din capcana perceptiei lor ca grup, ca poetica unitara si chiar ca solutie morala.
Am scris saptamanile trecute despre romanul lui Gabriel Chifu, Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme sau invizibilul, descriere amanuntita - un roman-basm, care recupereaza ingenios tema aproape compromisa din punct de vedere literar a gulagului comunist. Am comentat, de asemenea, povestirile adunate de Mircea Cartarescu in volumul De ce iubim femeile, intrat pe piata cu aplomb de model la categoria atat de insistent ilustrata de foarte tinerii prozatori: literatura ancorata la sensibilitatea erotica. Acum, e randul lui Nichita Danilov* sa "raporteze" despre efectul coroziunii prezentului asupra poeticii sale.
Romanul Talpi, cu primul sau volum, Sotronul, e lucrat direct din materia poeziei. Este expresia introvertita a dezmembrarii reperelor exterioare, in ciuda decupajelor impresionante din real. Un real tratat hipnotic, supus la dereglari mai mult sau mai putin controlate, in starea de spirit a unui experiment de cunoastere. Totul se vede prin lentila timid-excentrica a obsesiilor unui personaj extrem de viu - artistul declasat Bikinski - despre care aflam cat aflam cu parcimonie, pas cu pas, amanunt cu amanunt, intr-o gradatie zgarcita. Acumularea de informatii e lasata in accelerando spre final, unde Danilov isi dezintegreaza pur si simplu eroul in simbol.
Sa incepem insa de la stratul superficial, in care unii cititori vor recunoaste topografii familiare. Bikinski se plimba prin Iasi, pe langa statuile lui Kogalniceanu si Cuza, pe langa Bahluiul plin de broaste, cu tramvaiele prapadite si aglomerate, pe stradutele pitulate in murdarie misunatoare. Intra in bodegi soioase, suna din cabine telefonice delabrate. Deseneaza cu talpile lui pline de rani trasee ininteligibile. De asta ne dam seama intersectand, din cand in cand, punctul de vedere al logicii banale, asa, doar pentru confruntare.
Cine e Bikinski? Iata ce aflam, ca raspuns, de-a lungul a 250 de pagini: prefera sa umble cu tramvaiul (tramvaiul - ce personaj!), dar se teme de controlori, drept care isi consuma timpul incercand sa-i fenteze cu setul lui de bilete gata compostate. E mahmur (altii observa amanuntul la cu totul alta intensitate!), dar demn. Face economii pentru o bere sau o vodca mica la Corso. Se teme de uniforme, de hoti si de vatmanii inraiti din tura de noapte. Are varsta christica: 33 de ani. Poarta un pardesiu jegos de poalele caruia atarna taieturi din ziare - reclame si anunturi matrimoniale, transcrise in carte la un moment dat. E slab ca un schelet, imbracat intr-un unic costum cenusiu si incaltat cu adidasi Nike gauriti. Dezvolta o intreaga teorie despre cum ar trebui sa administreze situatia propriei morti: ar fi oare normal sa-si cedeze costumul si adidasii propriului suflet, la momentul desprinderii? Are sau nu acesta nevoie de asemenea dovezi de onorabilitate? etc. Talpi pline de rani. Tema talpilor ca insemne christice figureaza deja in motto: "Ii facura cruce/de nisip pe talpi,/ii zisera apoi:/acum du-te-n desert/si umbla pe ape". Picteaza icoane la comanda staretului Pafnutie de la Golia. Toate il reprezinta pe Isus cu chipul lui Bikinski insusi. Cand e la ananghie, vinde ziare vechi preluate din retururile chioscurilor. E obsedat sa treaca neobservat si se teme de mecanismul prin care propria-i voce incepe sa se exprime fara voia lui, periclitandu-i anonimatul. Cel mai tare se teme de colonelul Geana, pe care-l intalneste sub mai multe chipuri, unde nu te-astepti, inclusiv in somn, si care-i cere vesnic buletinul pe care Bikinski nu-l are. Colonelul Geana face figuratie intr-una dintre cele mai caracteristice scene din roman: in tramvai, un militar beat mort, prabusit in scaun, cu prohabul deschis, urinand peste geanta diplomat tinuta intre calcaie. Urmeaza descrierea suvoiului ezitant in explorarea geografiei jegoase a vehiculului. Dincolo de toate astea, cartea e populata de un stomatolog dipsoman, Noimann, despartit de nevasta-sa pentru ca scrasnea draceste in somn. Stomatologul e proprietarul unei colectii impresionante de costume elegante, care obisnuiesc sa defileze pe bulevardele Iasului urmarindu-si proprietarul imitandu-l, terorizandu-l in tacere. Papil Mazuru e ginecolog, afemeiat si colectionar de ate si scame. Inginerul Satanovski e impatimit de Loto. Mai sunt si altii - putini. Bikinski graviteaza printre ei, pe trasee reglate de centrii pulsatili ai crasmelor favorite, iar dromomania lui e un fel de penitenta inexplicabila. Uneori, talpile exista autonom, iar Bikinski nu mai percepe oameni, ci talpi care merg, imposibil de oprit, intr-o mecanica inspaimantatoare. In partea a doua a romanului, miscarea lor haotica e orchestrata muzical si onomatopeic intr-un straniu ceremonial: sotronul, pe care-l deseneaza un diavol deghizat in copil super-precoce si cu voce de barbat.
Gogol, Ilf si Petrov, Bulgakov, dar si Urmuz intra si ies, traverseaza in zig-zag scena, dand un placut aer de familie intregii "montari". Asadar, o viziune elaborata, in genul celor din teatrul lui Matei Visniec, de pilda - ca sa amintim un reprezentant al aceleiasi generatii - pe tema clasica a divortului dintre sine si ceilalti, dintre interioritate si exterioritate. Reprezentarea in tenta mistica a frustrarii vine din poezia lui Nichita Danilov, are aceeasi gratie plastica, aceeasi atmosfera de forta dezolata, amintind, nu se stie de ce, de tablourile lui Ilfoveanu.
In roman, Danilov ramane poet. Metamorfoza imperfecta ne daruieste totusi un personaj exceptional - cum am mai spus. Dar de aici incolo e loc de multe reprosuri, unele dintre ele deja formulate de alti comentatori. Epica despletita in chip joycean nu are tinta evidenta. Atentia cititorului e abandonata pe portiuni largi, lasata sa se agate de ce-o sti, pentru ca prozatorul e ocupat pagini intregi sa duca la absurd cutare joc de replici, anume scena bufa etc. Noroc cu Bikinski, ghid perfid care reapare la timp de dupa coltul strazii, intr-o postura frapanta, convingatoare, si ne trage mai departe. Celelalte personaje alcatuiesc un pitoresc maldar de manechine. Bikinski le pune in miscare sau le lasa sa cada, uitandu-le. E in intentia autorului? Nu e? E greu de spus. Nu e limpede nici spre ce ne-ar putea duce al doilea volum al romanului, caci in Sotronul avem o lume orizontala, paralela cu cea reala, dotata cu un centru - acelasi Bikinski -, nu si cu un contur. Simbolurile clasice (Diavolul, icoana, crucea, Tradatorul etc.) floteaza fara sa se articuleze, aglomereaza o constructie poetica deja destul de incarcata.
Ce ramane insa pe retina lecturii e mecanica de thriller buf, asezonata cu umor sfios si cu plasticitate de pantomima. Un tablou complicat si, deocamdata, doar misterios. Asteptam urmarea.
*Nichita Danilov, Talpi. Sotronul, Editura Polirom, 2004, 250 pag.
