Capcanele istoriei

Codrut Constantinescu | 17.01.2012

Lucian Boia analizează evoluţia şi plasarea intelectualităţii române de-a lungul a două decenii extrem de turbulente din istoria României.

Pe aceeași temă

Lucian Boia analizează evoluţia şi plasarea intelectualităţii române de-a lungul a două decenii extrem de turbulente din istoria României.

Este deocamdată destul de greu de analizat (de cuantificat mult mai uşor, e suficient să numărăm cărţile publicate şi acestea nu sunt puţine!) aportul pe care l-a adus profesorul Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste, dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea, care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma, cu siguranţă, că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului român în ultimii 20 de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice.

Firul principal al analizei din cea mai recentă carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei, îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul a două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne, dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938 / 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945), rebeliuni (21-23 ianuarie 1941), intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice, care nu aveau cum să nu privească masiv elita intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga-Cuza (plin cu profesori universitari), care demonstrează încă o dată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nicio noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă, însă, în mod cert, intelectualul – şi, cu atât mai mult, elita acestei categorii – crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politică dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic, cât şi în cel real/pecuniar.

Exemple: „Anual, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, în numele Regelui, acorda un premiu naţional de literatură (în sumă de 100.000 lei)“ – model care a fost preluat cu fidelitate şi de către comunişti (oricât de greu ar putea fi crezut, modelul fiind, probabil, mai puţin cel carlist, cât... cel stalinist: „Premiul Stalin“); „Regimul îşi răsplătea generos intelectualii de vârf: la fel de bine cum înţelegea, prin contrast, să-i zdrobească pe intelectualii repudiaţi. Pe lângă salarii ridicate şi colaborări la ziare şi reviste generos remunerate, se adăugau pentru cei merituoşi şi râvnitele «premii de stat»: clasa I, 25.000 lei (după reforma monetară din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10.000 lei anual), clasa a II-a, 15.000 lei; clasa a II-a, 7.500 lei“. Există totuşi o diferenţă fundamentală între regimurile semidemocratice sau chiar dictatoriale de dinainte de 1945 şi cel instaurat de puţinii comunişti, ajutaţi de tancurile sovietice. Dacă taberele interbelice se schimbau constant în funcţie de evoluţia vieţii politice, existând o rotaţie la nivelul demnităţilor publice importante (la nivel de catedre universitare, Academie, ziare importante şi chiar în structurile guvernamentale), aceasta nu se făcea prin anularea fizică a adversarilor înlăturaţi. Represiunea antilegionară decisă de Carol al II-lea, asasinarea lui Iorga şi a lui Madgearu au fost mai degrabă evenimente sângeroase izolate. Odată cu instaurarea comunismului, foarte mulţi intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulţi dintre ei murind acolo.

Interesant şi relevant faţă de lipsa de susţinere populară cu care s-au confruntat comuniştii la începuturile regimului este că nu făceau prea multe nazuri când venea vorba să îşi sporească firavele rânduri. „Este de observat cât de mulţi oameni ai lui Carol al II-lea se alătură curentului dirijat de comunişti. Aveau şi avantajul, ca susţinători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari şi, în continuare, în relaţii reci cu regimul Antonescu.“ Există însă totuşi şi vârfuri ale „descurcărelii“, cel mai elocvent caz fiind George Călinescu, al cărui parcurs este analizat de-a lungul întregii cărţi (de altfel, este pe primul loc, dacă stăm să numărăm menţionările, conform Indicelor de nume).

Călinescu îl aşază pe regele Carol al II-lea pe acelaşi plan cu Ludovic XIV: „Pe ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe un interes reciproc care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori“, scria carlistul Călinescu în Revista Fundaţiilor Regale în iunie 1940, când se sărbătorea un deceniu de la Restauraţie, în articolul, sugestiv intitulat, Regele. Boia remarcă pertinent şi ironic: „Nu-l vom aştepta prea mult - doar câţiva ani - pe celălalt Călinescu, Călinescu cel democrat“. Care, în anul 1939, editează la Iaşi Jurnalul literar, refuzând totuşi colaborările unor intelectuali de stânga din Bucureşti. Însă acesta este un detaliu nesemnificativ pentru noua putere comunistă. „Oarecare înclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar, instabil cum era, oscila în bătaia vântului. Acum (în 1945 - n.m.) pare decis: e hotărât de stânga. Dacă pe vremea lui Carol II factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democraţie. (...) Niciun alt universitar, niciun alt scriitor n-a susţinut cu atâta energie democratizarea ţării, în fapt treptata ei comunizare în anii 1944-1947, aşa cum a făcut-o Călinescu“. Rapid, în sfârşit, a devenit profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. De altfel, aderenţa lui entuziastă la noul regim avea să-i aducă şi două excursii gratuite în cele mai mari raiuri comuniste, din care au ieşit două cărţi apologetice penibile: Kiev, Moscova, Leningrad (1949) şi Am fost în China nouă (1953). Adeziune totală, beneficii maxime. Aproape identic este şi traseul lui Cezar Petrescu, care, de la carlism, a trecut fără probleme la comunism. Nu fără mari beneficii materiale: „S-a păstrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale academicianului Cezar Petrescu, pe anul 1955: suma totală este de 224.882 lei, echivalentă cam cu 10 venituri anuale ale unui profesor universitar şi cu vreo 30, să spunem, de salarii medii anuale“. Ciudat este şi colaboraţionismul lui George Enescu, care decide după 1945 să se implice stângaci şi inutil în politică, de partea învingătorului, mai întâi în ARLUS şi, mai apoi, candidat parlamentar pe listele Blocului Partidelor Democratice, dând şi curs unei invitaţii de a vizita, bine ghidat de către gazdele sovietice, Moscova. O modă, căci niciun alt regim nu a fost mai ospitalier cu oamenii de cultură cu orgoliu supradimensionat!

În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia dintre cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. Revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism este faptul că: „nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia, şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950“.

Dintr-o altă perspectivă, una critică, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici, căci despre parcursul sinuos al marii majorităţi a intelectualilor aduşi în discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă, cât şi cei de stânga, chiar dacă parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă, la angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale româneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat. Sau nu. //

// LUCIAN BOIA
// Capcanele istoriei.
    Elita intelectuală românească
    între 1930 şi 1950
// Editura Humanitas, Bucureşti, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22