Pe aceeași temă
Impins in prima linie de Editura EST in 1995, odata cu romanul Saludos, Alexandru Ecovoiu este de la o vreme publicat masiv de Polirom, semn al consacrarii la marele public. Ultima aparitie este reeditarea volumului de povestiri Cei trei copii Mozart*, in care se afla cateva proze scurte antologice. O carte veche deja, pentru ca textele sunt aproape toate scrise inainte de 1989, dar deloc prafuita. Meritul poate fi al lipsei de “carne realista”, care protejeaza excelent materia. Stranii, crude, ritmate si incarcate de energie negativa, aceste proze isi fac loc cu brutalitate in corpul literaturii de azi, racordand-o fara rest la angoasele timpului. Daca ar fi fost un debut, cartea ar fi suficienta ca sa acrediteze un scriitor.
Cele mai durabile calitati ale scriitorului sunt aici, in bloc: fictiunile neasteptate, livrate cu marea siguranta a unei stilistici zgarcite, atmosfera rarefiata a cosmarului, un fel de “voce de cap” a autorului care absoarbe pulsatia realista spre a o steriliza ca antiutopie si parabola.
Povestirea titulara este piesa de rezistenta, condensata, alerta, ghilotinanta: trei gemeni geniali, al caror talent e hranit de monstruoasa sete de putere (perfectiune). In cateva pagini, ei parcurg drumul de la orgoliu la nebunie si esec. Alienarea agresiva ii antreneaza implacabil spre alienatie, fiindca la 9 ani pictorul genial orbeste, acrobatul fara egal se ingrasa, scriitorul precoce refuza brusc sa mai scrie carti de succes. Relatia de tip siamez pune in spatiu inchis 3 personaje de acelasi fel, iar rezultatul e o tensiune fara egal a exterminarii reciproce. Energia fratricida degaja temperaturi insuportabile, pe care Ecovoiu le transmite simplu: o relatare nuda, orizontala, datorata geamanului-scriitor, cel care continua sa consemneze la o masina de scris in Braille dezastrul accelerat. Finalul dezumfla cinic balonul monstruos al situatiei. Lipsa afectelor, a dimensiunii tragice, izbeste naucitor si conserva efectul de thriller superior: “Nimeni nu va fi suficient de abject pentru a intelege vrajba dintre noi (...) Dumnezeu si-a intors, in sfarsit, fata spre noi: vom muri nebuni”.
Caligraful este de asemenea un text exceptional: eroul e un cronicar al faptelor poporului sau dement, impatimit de razboi. Caligrafia desavarsita a nenumaratelor, inutilelor tratate de pace nu schimba nimic, caci caligraful este captivul cetatii, condamnat sa-si desavarseasca talentul si sa-l puna in slujba absurdei istorii la care asista neputincios. Cand incearca sa corecteze cercul vicios, se condamna singur la moarte.
Ceasornicarul opereaza cu o substituire: pe soclul din centrul povestirii nu se afla eroul, ci produsul lui, un orologiu bizar, care bate doar spre a anunta iminenta unor evenimente - bune sau rele. Intre comunitate si acest artefact (si el o metafora de viziune) se umfla treptat o tensiune surda. Fascinatia aluneca spre agresivitate, puntile de comunicare se faramiteaza. Multimea refuza sa stie, furia ei intunecata reasaza intunericul in drepturile-i depline.
Acelasi pattern si in Vanatorul de lupi albi, in care vestitorul unei catastrofe este, pe rand, ignorat, crezut, ridiculizat, alungat.
Fiecare dintre cele zece povestiri vorbeste, intr-un fel sau altul, despre samburele rau al lumii. Pulsiunile izbucnesc in functie de el, fie ca este vorba de razbunarea unui barbat neiubit fata de femeia lui, in Vanatorul de lupi albi, de atractia fatala exercitata de un labirint de sticla in proza cu acelasi titlu, ori de obsesia mortala a reusitei cu orice pret, ca in Soseaua, unde drumul parcurs in viteza la volanul masinii se sterge in urma rotilor. Sindromul G descrie kafkian surparea unui individ in conflictul cu propria-i imagine din oglinda.
Din pacate, ultimele texte prinse in sumar, Femeia solara, Convietuirea mea cu Erika si Spleen, sunt searbede si caltoase, pastrand cel mult sansa de-a fi puse candva in relatie cu lumea cartilor lui Ecovoiu.
Despre Alexandru Ecovoiu, cel mai des epitet folosit este “surprinzator”. Constructiile lui, desprinse de timp si spatiu, uneori descarnate pana la scheletul-parabola al situatiilor, pun in miscare personaje stranii, maniacale, foarte puternice, care te urmaresc cu contururile lor desenate in gri nelinistitor. Eroul principal este de regula izolat de un halou de singuratate, indiferent de increngatura relatiilor stabilite cu alti cativa, care emana din plin hormonii conflictului. Dincolo de ei fosneste multimea, o prezenta sumbra, amenintatoare, manipulabila exclusiv in sensul rau al cuvantului. Gloata ca materie latent exploziva indeamna, la Alexandru Ecovoiu, la jocuri de forta. In raporturile astfel desenate, inteligenta se conjuga cu vanitatea, puterea si energia - cu distrugerea. Esecul inevitabil al tuturor incercarilor de a supune lumea reala este finalul implacabil, lipsit de tragism, al istoriilor scrise de autorul lui Saludos.
De altfel, de la Saludos incoace, Ecovoiu atrage atentia cu fiecare titlu, fara sa fie neaparat prizat. In mod paradoxal, enumerarile si clasamentele il uita adesea, pentru ca stima de care se bucura nu-si gaseste usor argumentele. Volumele sunt inegale, acoperind toata scala, de la exceptional (Saludos) la insipid (Ordinea), trecand prin constructia ambitioasa, caznita, din Sigma. Des pomenit, dar relativ putin comentat, prozatorul reprezinta un caz aparte de receptare ambigua. Are cititori, are critici, dar e mai degraba lipsit de emulatia succesului.
O explicatie ar putea fi faptul ca literatura romana, nesatioasa de realism, digera greu artefactele, iar scrisul lui Ecovoiu - din fericire hranit de o imaginatie remarcabila - este un asemenea produs. La noi, experimentele sunt degraba remarcate, pentru ca apoi, cand sa apuca sa faca scoala, sa fie franate brusc. Or, prozele lui Ecovoiu sunt mai ales ingenioase, nealiniate, adica, la aerul comun. Au amprenta de exercitiu bine controlat, sunt demonstratii interesante, puternic condimentate cu adrenalina angoasei si, practic, reductibile la cateva axiome general valabile: puterea desfigureaza, fanatismul este inevitabil, singuratatea este un dat ontologic, nebunia este singura “iesire”. Aproape orice pagina pe care o semneaza ii deconspira ADN-ul literar. Prima reactie de lectura este, de regula, curiozitatea, atatata de inceputurile tari. In chip ciudat, cartile semnate de Alexandru Ecovoiu se incheie moale, lasa deschise prea multe lecturi de identificare, valabile in aproape orice spatiu si timp, ceea ce il favorizeaza pe cititorul de placere, dar il inhiba pe recenzentul specializat.
Cu mai multi cititori decat comentatori-critici, autorul Celor trei copii Mozart nu se simte tocmai la largul lui. De la o vreme da semne ca se considera pe nedrept neglijat. Premiile nu-l consoleaza integral, traducerile si ecourile din strainatate sunt aproape o confirmare a ingratitudinii mediului literar romanesc. Sindromul este deja cunoscut (Norman Manea, Radu Aldulescu, Stefan Agopian in rastimpuri, chiar si Mircea Cartarescu mai demult, dar si altii) si tinde sa devina epidemic. Piata noastra literara pare sa fi ramas marcata de o cronica irascibilitate, dupa ce a fost hranita zeci de ani cu duplicitatea clasamentelor paralele - oficiale, de o parte, de prestanta in breasla, de partea cealalta. Desi e limpede ca institutia criticului literar si-a schimbat complet continutul si misiunea, desi se vede bine ca recuperam rapid suprematia publicului, care dicteaza deja de decenii pe pietele din strainatate, desi blogurile alimenteaza un alt fel de dezbatere literara, in care mutatiile de gust sunt naucitoare, scriitorul roman ramane inca agatat de criterii incarcate subiectiv: esti sau nu esti bagat in seama de Humanitas, de Romania literara, de Uniunea Scriitorilor (vezi recentul interviu acordat de Norman Manea saptamanalului Observator cultural). Daca in cazul lui Alexandru Ecovoiu frustrarea nu trece mai departe de ricanari piezise, Radu Aldulescu, un autor mult rasfatat de critica in ultimii doi-trei ani, a derapat sever. Consideratiile lui de luna trecuta din revista Cuvantul fata de “inamicul public numarul unu” Mircea Cartarescu - cel mult tradus, vandut, premiat, comentat si intervievat nonstop - sunt cu adevarat nedemne.
Ce se vede cu ochiul liber este ca morala breslei literare romanesti migreaza spre cele patru zari, ca un ghetar rupt de incalzirea globala. Din doua, una: ori se va topi cu totul in apa calaie a comercialului, in care scriitorii vor fi sau nu importanti in functie de efortul de marketing al editorului (absolut palid in Romania, deocamdata), ori se va fixa intr-o alta geometrie solida a criteriilor, care sa mai izbuteasca o data, asa cum s-a intamplat in perioada interbelica, metabolizarea mimetismelor si a falselor polarizari. Sa speram insa ca pentru a doua ipoteza nu ne va trebui si un alt inghet.
* Alexandru Ecovoiu, Cei trei copii Mozart, Editura Polirom, 2008, 219 pag.
