Pe aceeași temă
M-am gândit la o modalitate alternativă de a vorbi despre cultura şi civilizaţia comunistă, de a dezbate şi analiza istoria recentă, altfel decât cu un manual de istorie în mână, şi filmul mi s-a părut soluţia cea mai adecvată în acest sens. În primul rând, filmul spune o poveste, un story, în locul istoriei pe care profesorii abili ştiu să o transforme în poveste fără a denatura adevărul istoric. Pe această poveste este articulată o situaţie care ne plasează în context istoric şi care, în acelaşi timp, poate depăşi contextul istoric prin configuraţia singulară a unei situaţii umane. Spre exemplu, în 4,3,2 al lui Cristian Mungiu avem deopotrivă o situaţie generată de Decretul 770/1966, care prevedea interzicerea avorturilor, dar şi situaţia particulară care relevă caracterul fiecărui personaj confruntat cu o situaţie limită. Suntem deopotrivă înăuntru şi în afară şi tocmai acest balans între un model de societate, de umanitate propus în regimurile totalitare şi cazul particular oferă ocazia de a distinge nuanţele.
Povestea, dramatizarea captează atenţia, însă ea configurează un orizont contextual în care se află inserate ideologicul, politicul, reflexul mentalitar, mecanismul instituţional etc. M-am bazat pe faptul că prin intermediul poveştii voi ajunge mai uşor la punerea în discuţie a unor aspecte care definesc orice regim totalitar şi în particular regimul comunist. Premiza a fost că avem de-a face cu o cultură şi civilizaţie aparte, cultura şi civilizaţia comunistă, cu un complex antropologic, cu un univers complicat.
Cum îl facem accesibil tinerilor? Cum îl introducem într-o ecuaţie a cunoaşterii? Cum evităm să oferim un freak show, un cabinet de curiozităţi, un muzeu al ororilor, o colecţie de anecdote şi atât? Cum îi facem să reflecteze asupra fenomenului totalitar? Cum îi prevenim asupra vocii de sirenă a diferitelor radicalisme sororale, şovinismul, xenofobia, antisemitismul etc.? Mi-am propus să fac aceasta cu ajutorul unora dintre cei mai buni regizori români, poate, nu întâmplător, regizori ai „noului val“ românesc – Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer – şi a câtorva prestigioşi regizori germani – Wolfgang Becker, Florian Henckel von Donesmark, Leander Haussmann – şi polonezi – Borys Lankosz, Andrzej Wajda. Colaborarea cu Goethe-Institut şi cu Institutul Polonez a constituit o parte esenţială în acest program, evidenţiind încă o dată rolul major de actori culturali pe care şi l-au asumat în România. De asemenea, nu pot fi decât recunoscător regizorilor români care au acceptat să fie parte a acestui proiect, pentru că nu ştiu cum aş fi putut să-l realizez fără filmele lor, care fac posibilă o analiză pertinentă a regimului comunist şi a posterităţii lui. În cadrul caravanelor, elevii s-au putut întâlni cu următoarele filme: Amintiri din Epoca de Aur I „Tovarăşi, frumoasă e viaţa!“ şi II „Dragostea în timpul liber“ (Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu), 4,3,2 (Cristian Mungiu), Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (Cătălin Mitulescu), Hârtia va fi albastră (Radu Muntean), A fost sau n-a fost (Corneliu Porumboiu), Good Bye, Lenin! (Wolfgang Becker), Vieţile altora (Florian Henckel von Donesmark), Aleea Soarelui (Leander Haussmann), Invers (Borys Lankosz) şi Katyn (Andrzej Wajda). Fiecare caravană a fost alcătuită din două filme, un film românesc şi unul polonez sau german, în baza unui simplu fapt: realitatea românească cu tot specificul ei îşi are corespondentul în realitatea similară a ţărilor din centrul şi estul Europei, care au fost încorporate blocului sovietic. Dintr-o dată, elevii pot înţelege că nu vorbim despre un caz izolat, România, ci de o arie largă a confruntării cu un regim totalitar. Pe de altă parte, mi se pare esenţială plasarea României într-un context istoric şi politic european, acel context în care, fie că ne place sau nu, au plasat-o diverşii actori politici ai perioadei comuniste. În altă ordine de idei, prin tandemul film românesc-film străin am urmărit şi o echilibrare a perspectivelor, una asupra vieţii private, a cotidianului, o perspectivă dominată de ironie şi una menită să risipească iluziile, să facă numaidecât evidentă anormaliatea, distorsiunile, monstruozitatea, impostura etc. Cu alte cuvinte, filmele au fost alese pentru a crea această tensiune între tragic şi comic, între ironie şi sarcasm, între iluzie şi deziluzie, în sensul în care Milan Kundera frecventează faptul istoric şi paradoxurile sale terminale cu ajutorul ficţiunii-eseu, plasându-se într-un raport critic special.
Un film bun nu oferă un rechizitoriu, ci lasă loc formulării unei explicaţii şi înţelegerii pe cont propriu. Intenţia colaterală a fost de a stabili o punte de contact cu noile generaţii care se află în acest moment în licee, asupra cărora se exercită diferite inginerii educative care mai de care mai speculative, mai sofisticate. Rămân la ideea că dialogul se angajează neconvenţional şi că filmul posedă toate datele spre a fi un excelent liant nu între profesor şi elev, ci între doi spectatori care încearcă să afle cum vede celălalt prin lentila filmului o lume. Tot în acest sens am înscenat dialogul dintre alţi doi spectatori, este drept, avizaţi, unul dintre ei fiind de fiecare dată un invitat extern, din domeniul universitar sau de la un institut de cercetare, invitat în măsură să ofere o perspectivă nuanţată asupra filmului. Conf. dr. Antonio Patraş, Facultatea de Litere (Iaşi), lect. dr. George Bondor, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice (Iaşi), conf. dr. Daniel Şandru, Universitatea „Petre Andrei“ (Iaşi), Bogdan Cristian Iacob, secretarul Consiliului Ştiinţific al IICCMER (Bucureşti), prof. dr. Ioan Stanomir, Facultatea de Ştiinţe Politice (Bucureşti), asist. dr. Enache Tuşa, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice (Constanţa), lect. dr. Ileana Jitaru, Facultatea de Litere (Constanţa), lect. dr. Dragoş Varga, Facultatea de Litere (Sibiu), lect. dr. Radu Vancu, Facultatea de Litere (Sibiu), prof. dr. Ioana Bot, Facultatea de Litere (Cluj-Napoca), cercetător Adrian Tudurachi, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil-Puşcariu“ (Cluj-Napoca) mi-au fost excelenţi parteneri în dialogul iniţiat cu elevii.
Cred că IICCMER a reuşit să medieze o esenţială punere în contact a mediului universitar şi a institutelor de cercetare cu cel preuniversitar. O familiarizare de ambele părţi nu este numai dezirabilă, ci şi fundamentală într-un parteneriat pe termen lung cu liceele frecventate şi cele care vor fi incluse în program, parteneriat care va fi susţinut prin mese rotunde şi deschiderea unui canal de comunicare permanentă cu cercetătorii IICCMER.
Dialogul a pornit de la amfitrion şi invitatul său, de multe ori contradictoriu şi antrenând treptat, pe lângă elevi, şi pe profesorii lor de istorie, mergând dinspre situaţia particulară spre definirea unui concept, acolo unde a fost posibil, niciodată invers. Am fost permanent conştient că am în faţă viitoarele elite intelectuale, că formulez răspunsuri şi întrebări pe termen lung şi că o parte dintre ele pot declanşa un proces de cunoaştere ca să se regăsească în opţiunile formative ulterioare. M-am adresat nu atât unui public avizat, cât unui public inteligent, nu unul matur, dar unul care-şi proiectează viitorul în întrebări pertinente şi curajoase. Unele remarce ale lor ar trebui să ne dea de gândit şi cea pe care doresc să o amintesc aici are valoare de simptom.
Unul dintre elevii Colegiului Naţional din Iaşi a remarcat, vizionând Amintiri din Epoca de Aur, că înainte, adică sub regimul comunist, era mai multă ordine. Desigur lumea în care trăim face un contrast vizibil cu ordinea şi coerenţa, însă confuzia era semnificativă. Ordinea totalitară apărea ca fiind Ordinea cu majusculă, o ordine dezirabilă, menită să pună punct entropiei dizolvante a unei tranziţii care relevă mereu iregularităţi, incongruenţe, dezechilibre, absurdităţi etc. Elevul sesiza corect eficacitatea ordinii totalitare, cu suspendarea libertăţilor democratice, a libertăţii de expresie etc., faţă cu o ordine democratică în care manifestă era tocmai dezordinea, imprevizibilul, contradciţia etc., dialogate de mass-media nu totdeauna într-un mod profesionist. Este genul de confuzie peste care cad o serie de spirite justiţiare care văd în dictatură o soluţie la degringolada politică, la inechităţile sociale etc., pentru a nu mai vorbi despre proiecţiile utopice camuflate de acest deziderat. Am înţeles cu această remarcă-simptom ceea ce orientează atenţia, ceea ce poate solicita solidarităţi efective şi la un moment dat periculoase, pentru că, oricât de pernicioasă această dezordine a existenţei noastre sociale, ea este net mai puţin malefică decât „ordinea“ instituită a dictaturilor. Am fost obligat să-mi chestionez demersul, să mi-l reprezint ca acţiune care-şi calculează eficienţa.
De ce ar trebui să-i intereseze pe aceşti tineri trecutul defunct al sistemului totalitar comunist? Am ales trei argumente pe care le-am (re)prezentat filmic, argumente care ar justifica interesul faţă de fenomenul comunist. Primul ar fi că istoria, nu numai istoria recentă, contemporană, face parte indisolubil din istoria personală şi, chiar dacă nu ne recomandăm prin ea, suntem adesea identificaţi în acest fel. Posezi o istorie personală şi o istorie naţională, dublă carte de vizită, iar în spaţiul de cultură şi civilizaţie europeană în care am fost reintegraţi cea de-a doua devine esenţială. Al doilea argument a fost că, modificând cursul istoriei, edificând reflexe mentalitare, regimul comunist a iniţiat poate cel mai vast proiect antropologic, proiect de inginerie socială. Trăim în mijlocul aceloraşi oameni care s-au format (şi) sub regimul comunist; în plus, consecinţele experimentului totalitar au un lung termen de garanţie. Al treilea argument furnizat ţine de faptul că, în ciuda eşecului lamentabil al regimurilor comuniste, ideea fondatoare şi iluziile pe care s-a întemeiat nu s-au dizolvat în neant şi istoria regimurilor comuniste cu posteritatea lor cu tot a dovedit caracterul mutagen al ideologiei şi capacitatea de a reînsufleţi noi generaţii de arhitecţi ai utopiei - vezi Noua Stângă europeană cu ecourile ei româneşti -, gata să o ia de la capăt cu construcţia socialismului, sperând că de data aceasta istoria le va oferi satisfacţie. Cu alte cuvinte, singurul antidot pe care-l ştiu stă în punerea în discuţie a iluziilor şi mecanismelor regimurilor totalitare şi în principal a celui comunist, punerea în joc a inteligenţei care nu se lasă păcălită încă o dată.
IICCMER, prin directorul său, Vladimir Tismăneanu, şi prin cercetătorii săi, şi-a asumat pe deplin acest mandat civic. //
