Pe aceeași temă
Revoluția montărilor scenice a produs, încă din deceniul al șaselea al secolului trecut, schimbări majore în spectacolele de operă. Odată cu apropierea de genul liric a unor mari regizori de teatru, de la Giorgio Strehler, Robert Wilson sau Patrice Chéreau la Warlikovski și Andrei Șerban, opera a ieșit din tiparele ei clasice îmbătrânite, muzeale, punând accent și pe interpretarea teatrală, nu doar pe performanța muzicală a cântăreților. Și chiar dacă vocile și calitatea acestora au rămas predominante în aprecierea publicului și a criticilor specializați , un loc important a revenit în comentarii și reușitei jocului scenic, cum numim capacitatea interpreților de a da relevanță personajelor și acțiunii, mesajului conținut în libret și compoziție. După ce au apărut atâția soliști înzestrați nu doar cu voce, ci și cu însușiri fizice alese, de la Ana Netrebko, Angela Gheorghiu, Elina Garancea, Diana Damrow până la frumoși ca Rolando Villazon, Roberto Alagna, Jonas Kauffman, Ionuț Pascu, a fost învinsă și prejudecata că pentru a avea volum și amplitudine vocală soliștii trebuie să aibă și volum fizic. Așa încât pe scenele marilor opere din lume evoluează astăzi atâția splendizi artiști lirici, încât nu știi pe care să admiri mai întâi, aducând în sălile de operă sau amfiteatrele în aer liber ale marilor festivaluri și alt public decât cel tradițional. Modernizarea, s-o numim astfel în folosul analizei, s-a produs pe două căi. Cum marile opere clasice rămân favorite în gustul publicului, poate și pentru că apar rar sau mai deloc compoziții noi, contemporane, s-a purces la o actualizare a vechilor librete, nu întotdeauna adecvată, pentru a introduce teme la zi, contextul de epocă rămânând fatalmente același. Acest fenomen se produce în general pe două căi: fie din perspectivă socială, politică (vezi Oedipe sau Fidelio la ONB), subliniind sau schimbând uneori accentele pentru a reliefa sensuri noi, actuale, fie neutralizând amprenta timpului în care a fost scrisă lucrarea (minimaliștii) pentru a lăsa să răzbată mesajul general-uman, filozofic și moral, pe care orice operă de artă majoră ar trebui să îl conțină (așa-numitele ambianțe neutre). Rar, dar se întâmplă și răsturnări de sens, forțări în interpretarea acestuia, atitudini în general amendate.
Recenta premieră de la Opera Națională din București cu care s-a deschis stagiunea 2025-2026, Carmen de Georges Bizet, într-o nouă montare, ne dă prilejul să reluăm toate aceste idei cu atât mai mult cu cât e vorba de un spectacol, o punere în scenă ambițioasă în stilul grande opera, primit întotdeauna cu așteptare de public. Cum libretul s-a născut dintr-o fascinație vizibilă a autorilor pentru Spania, loc al tuturor pasiunilor și aventurilor amoroase sau picarești, populate de hidalgo sau cerșetori bețivi, soldați și toreadori pe care literatura, dar și muzica și, mai ales, dansul au singularizat-o în peisajul european, întreaga istorie a montărilor Carmen a mizat mai mult sau mai puțin pe acest cadru exploatat uneori până la sațietate. Compusă și cântată pe franțuzește, opera Carmen a adus în lume poate cea mai autentică atmosferă spaniolă, din care nu lipsesc patosul romantic, ritmurile înfierbântate numai bune pentru a acompania jupoanele înflorate ale gitanelor, pasul apăsat al dansatorilor de flamenco, adierile evantaielor și câte alte însemne care se răsfață pe tarabele Spaniei turistice.
Cu minunatele ei coruri, cu vitalitatea debordantă a mulțimilor care se perindă prin scenă, opera Carmen de la care toți plecăm fredonând aria toreadorului sau habanera, chiar dacă la origini cântecul vine dintr-o altă țară latină, a fost mereu dorită și aplaudată pe scenele lumii.
Dar toate aceste elemente de specificitate care i-au creat un anumit statut de unicat s-au întors la un moment dat împotrivă prin supralicitarea care a generat artificialitate și uneori kitsch.
Modernizarea la care am asistat în ultima vreme a avut și ea etapele ei și, dacă e să luăm ca referință montările regizorului Calixto Bieito, despre care se vorbește acum în legătură cu noua montare de pe scena română, vom observa cum între reprezentația de la Teatrul Colon din Buenos Aires din 1994, regizată de acesta, și până la aceea din 2024 de la Teatrul la Fenice din Veneția, optica regizorului asupra operei Carmen nu mai e deloc aceeași. Pusă în scenă inițial într-un decor de epocă, mai degrabă prăfuit, cu costume adecvate lumii pe care o evocă, reprezentația din Argentina păstrează în linii mari tradiția spațiului și timpului respectivei creații, concentrându-se pe performanța vocală, interpretativă, de altfel remarcabilă. La distanță de două decenii și mai bine, cealaltă montare de la Veneția politizează din belșug, indicând drept cadru epoca franchistă cu drapelul Spaniei fluturând pe catarg, cu teroarea și sărăcia răspândite în rândul garnizoanei de soldați, dar și în mai toate straturile sociale, dând libertinismului femeii (L'amour est un oiseau rebelle) aerul de frondă în sensul unei superioare lupte pentru libertate împotriva tuturor constrângerilor.
Este ceea ce urmărește și Ada Lupu Hausvater, regizoare cunoscută și manager cu experiență la Naționalul timișorean, în prima ei montare pe scena Operei Naționale de la București, punând cunoscuta lucrare sub semnul acestui ideal atât de periclitat în zilele noastre. În iureșul și agitația care domnesc în scenă, potențate uneori delirant, devine de înțeles cum se pot compromite până și sentimentele frumoase, de iubire. Cauza femeii care nu-și pierde demnitatea sfidând abuzurile nu mai e una individuală, de vreme ce o secondează în scenă tot alaiul lucrătoarelor de la fabrica de trabuce care ies revoltate în întâmpinarea soldaților, în speranța unor întâlniri salvatoare. În piața orașului, unde începe acțiunea, oamenii parcă se caută sub amenințarea cravașei omului ordinii.(instrument, ce-i drept, folosit și de Bieito în spectacolul din Veneția). Senzația de malaxor de vieți o dau și plasele metalice, platformele cu scări mobile sau zidul fundalului iluminat tenebros din scenografia lui Helmuth Stürmer, care, înainte de a fi estetice, spectaculoase și funcționale, sunt simbolice. Cu atât mai mult cu cât printre aceste fiare amenințătoare se frâng trupurile dansatorilor, o minunată trupă de dans contemporan, instruită de actrița-coregrafă Flavia Giurgiu, în care pulsează parcă toate dorințele și pornirile firești, pe care personajele nu și le pot împlini. Cităm aici performanța excepțională a tinerilor: Ada Roșu, Horia Bucur, Eduardo Comello, Tereza Dragomir, Cristina Tudorache, Cătălin Bucureșteanu, Otto Eltell, Tiberiu Pepenică, care atrag toate privirile, contribuind la amprenta de modernitate a spectacolului.
Corina Grămoșteanu a pus și ea umărul la caracterizarea socială propusă de regizoare, cu dublu sens, al feminității (furourile) și al condiției umane precare (halatele sărăcăcioase, terne, care le acoperă). Ieșirea din acțiune a impus apoi găsirea multor alte soluții, unele mai adecvate, vezi mașinile abandonate în scena evadării la contrabandiști (o mașină apare, ce-i drept, și la Bieito, dar cu altă funcție) altele, mai bizare (vezi farfuriile pe care Carmen le mânuiește ca pe niște evantaie).
Principiul actualității a guvernat de altfel și alegerea acestui titlu, având în vedere învolburata mișcare feministă la modă. Din acest punct de vedere, mândra și nestăpânita Carmen, care nu doar în dragoste vrea să fie liberă, ci și în relație cu autoritățile, îndemnându-l pe iubitul ei să dezerteze și să o urmeze, servește perfect ideii eliberării de jugul convențiilor și al ierarhiilor. Spiritul rebel al femeii spaniole care inițial pasionase cuplul Georges Bizet - Prospere Mérimée (inspiratorul) făcând din aceasta mobilul unei frumoase, tragice povești de iubire, devine motorul transformării într-un fel în lider a eroinei. Probabil că astfel se explică de ce în mai toate scenele, și mai ales în tabloul de la granița unde sunt căutați fugarii, corul feminin e la vedere potențând acțiunile lui Carmen transformată într-un fel de vivandieră. În această translare spre prezent, singurul care-și păstrează identitatea, de la costum la atitudine, e Escamillio, toreadorul care aduce în scenă, odată cu mantia roșie și machete, vraja unor simboluri eterne. Sebastian Bălaj, cel pe care l-am văzut în rol, a bucurat prin prezența impunătoare și dezinvoltă nu numai privirile, ci și urechile tuturor, fiind un tânăr bariton de viitor, îndelung aplaudat. Au mai existat câteva asemenea punctări în încercarea de aducere la matca originilor a poveștii, între care costumul tradițional cu volane din finalul uciderii lui Carmen și capetele-trofeu de taur fixate pe stelajul decorului, ca o marcă inconfundabilă a arenei, prezentă în decor, ineficient, din păcate, din cauza unor manevre greoaie. Consecventă ideii luptei pentru eliberarea de sub tutela oricărei autorități, fie a bărbatului, fie a uniformei, regizoarea îl face vinovat de moartea lui José pe căpitanul care-l urmărise pentru dezertare, îndreptând acum țeava pistolului spre el. Posibil. În interpretarea Soranei Negrea și a lui Lucian Corchiș văzuți de subsemnata, cuplul Carmen – Don Jose a funcționat empatic, mai ales în confruntările nervoase. Partiturile atât de cunoscute au însă firește pentru fiecare dintre spectatori ecourile acelor interpretări celebre, care le-au rămas în auz. Au fost aplaudate pe bună dreptate prestațiile din rolurile secundare, cu precădere a Andreei Bucur în rolul nefericitei logodnice abandonate, Micaela. Dirijorul Ciprian Teodorașcu a ținut în mână un ansamblu copleșitor prin mărime și dificultate a partiturilor, iar regizoarea Ada Lupu Hausvater a biruit cu stoicism întregul mecanism al montării, făcând să ne reînvie dorul de Carmen.
NOTA BENE: Festivalul Național de Teatru, proiect strategic al UNITER, aflat la a 35-a ediție, a debutat zilele acestea cu mesajul energic al tinerei generații prin spectacolul-concert și de dans contemporan GRO(O)VE, creat de Radu Afrim. Armele zornăie, dar arta nu moare, iar viața își cere drepturile, ne spune prin cântec și dans trupa excelentă, antrenată coregrafic de Andrea Gavriliu cu scenografie de Cosmin Florea și video design de Andrei Cozlac. Folclor ardelenesc românesc și maghiar prelucrat via jazz, dar mai ales voci și interpretare de neuitat, într-o reprezentație-unicat, de pus pe gânduri. Focusul Radu Afrim, ca artist asociat al festivalului a continuat cu un tulburător spectacol de la Târgu Mureș, Casa dintre blocuri, despre o lume care a murit acum peste 35 de ani sub pumnul unui regim asasin. Bucureștenii au făcut coadă să-l vadă și să ia aminte fiindcă, așa cum spune sloganul festivalului: Te privește! Vom reveni pe larg în numerele noastre viitoare. Urmăriți FNT 35. Merită!
