Pe aceeași temă
Si parca nici nu i se putea spune altfel acestui volum aiuritor. Ce se poate gasi in Bricabrac: secvente memorialistice, cronici despre filmele si spectacolele puse in scena de autor, fragmente de jurnal, fise de creatie, reconstituiri documentare, interviuri, polemici, caiete de regie, amintiri, articole, confesiuni, petitii s.a.m.d. Toate parca aruncate alandala, inghesuite, puse claie peste gramada si pana la urma se vede ca de fapt dispuse intr-o ordine si dupa o logica speciale, logica de spectacol si de artist, logica Pintilie, transferata de pe scena si ecran in lumea unei carti unicat. O carte compusa, inscenata, regizata pana la cel mai marunt detaliu si pana dincolo de limitele rabdarii, in teritoriul unde paroxismul perfectionist ori se prabuseste in pur delir, ori se inalta pe culmile inspiratiei, fara nici o concesie facuta cititorului: Lucian Pintilie, ca regizor de teatru, film si opera ce este, are nevoie de spectatori, de expunere, de expozitie. Dar poate incapea un spectacol intr-o carte? Si poate fi prefacut intr-un spectator cititorul, specie diferita si in principiu refractara, mai putin dispusa, de nu chiar deloc, sa se lase prinsa, luata de val? E unul din pariurile Bricabrac-ului.
Mai ales ca Lucian Pintilie nu e nici cu spectatorul ingaduitor, nu l-ar numi vreodata semen si frate, asta o stiu bine atat cei, multi, care i-au vazut filmele, cat si cei care, prin forta imprejurarilor tot mai putini, i-au vazut montarile teatrale (ultima pe o scena romaneasca a fost Revizorul. In 1972. Trei reprezentatii...). Este insa neconcesiv in numele artei si al artistului, nicidecum fiindca ar fi un adept al teoriilor dupa care spectatorul trebuie biciuit, socat, buimacit, primit - la figurat - cu pumni in cap, sfatuit si imbrancit "sa-si deparaziteze creierii", cum cerusera candva avangardistii literari. La Pintilie, distanta e un garant al libertatii, a artistului si a spectatorului deopotriva. O libertate cucerita insa pentru a fi sacrificata: intru triumful despotic al spectacolului.
E dictatura pe care Lucian Pintilie o instituie si o impune cu un fanatism si o radicalitate de posedat. Nici un sacrificiu nu este prea mare, nici un pret prea scump platit - interdictii, exil, rupturi. Interzis in Romania ca regizor de teatru dupa 1972, semi-interzis si ca regizor de film (a facut in 1979 filmul dupa Caragiale, De ce trag clopotele, Mitica?, dar care a putut fi vazut abia dupa caderea regimului comunist), devenit, de nevoie, regizor itinerant, la Paris, la Washington, la Cardiff etc., Lucian Pintilie a ramas peste tot acelasi artist inflexibil, "tiranic", nedomesticit. Sunt, in Bricabrac, numeroase marturiile directe si indirecte despre acest absolutism al creatiei, slujit de Pintilie cu o fidelitate frenetica de iluminat mistic. Iata un episod. La Avignon, in 1979, are de pus in scena Orestia II de Aurel Stroe. Spatiul de acolo, al unei foste manastiri, are insa o frumusete rece si conventionala, pentru sensurile spectacolului asa cum il gandeste (il "vede") regizorului trebuie ca o anumita miscare sa aiba loc in momentul precis, cronometrat la secunda, al trecerii de la lumina naturala la cea artificiala. Pentru asta e insa nevoie ca reprezentatia sa inceapa neaparat ("obligativitate absoluta") la ora fixa. Publicului i se inchid portile in nas, incep protestele, vociferarile, spectatorii revoltati isi gasesc un lider in persoana traducatorului, care, si el, "a venit boiereste dupa ora fixata". Pintilie sta ca un cerber si-l injura "scurt, brutal, in romaneste" pe traducator, de doua ori chiar, prima oara aceluia nu-i venise sa creada.
Catastrofa, cand trebuie aprinse reflectoarele se produce o pana de curent, prima in oras de zece ani - si exact in momentul-cheie al spectacolului. A doua zi, portile se inchid iarasi, publicul ramas pe dinafara protesteaza din nou, "o baba trasnita" ia o piatra si incepe sa loveasca in poarta, ceilalti spectatori intarziati gasesc buna ideea si fac si ei la fel. Innebunit ca "muzica atat de rara a lui Stroe" este amestecata "cu zgomotul pietrelor contestatare", regizorul se duce spre grupul revoltatilor, apuca bland piatra din mana doamnei furioase, apoi isi arata capul si-i indeamna sa-l loveasca pe el in teasta. Fiindca se face mai putin zgomot ("Parce que ça fait moins de bruit"). Protestatarii sunt inhibati (si cum sa nu-ti amintesti de Caragiale, care, fluierat o data de public, a scos un tignal si a inceput sa fluiere, el, publicul, amutindu-l?!), dar mana lunga a fatalitatii intervine iarasi, sub forma unei noi pene de curent, in exact acelasi moment al reprezentatiei ca si in ziua precedenta. Ratat si al doilea spectacol. La al treilea, totul merge struna - stirea ca e un regizor dement, care inchide portile la ora fixa, a facut inconjurul orasului, nu mai sunt spectatori intarziati, nu se mai intrerupe nici curentul, "spectacolul e desavarsit". Rezultat: "ovatii neintrerupte" si primire "triumfala". Era insa ultima reprezentatie, fusesera programate cu totul cinci, primele doua fusesera anulate din cauza abandonului interpretului principal, urmatoarele doua ratate din cauza penei de curent. Insemnarea lui Lucian Pintilie dupa acest prim si ultim spectacol reusit: "Totul reintra deci in normal, exact in clipa in care decorurile se desfac, se distrug." Si o marturisire adaugata bilantului: "Ce ramane? Un singur spectacol - extraordinar, e drept, dar un singur spectacol... (ceea ce, in fond, ca sa fac o marturisire mizerabila, mi-am dorit toata viata)." Intamplarea de la Avignon este insa departe de a fi un accident. In liniile esentiale, scenariul ei se repeta cam de fiecare data cand Pintilie pune un spectacol in scena - daca nu e pana de curent, e cenzura, daca nu e nici cenzura, e degradarea. "Aproape toate spectacolele mele bune (cu exceptia celor din America) s-au degradat rapid si in forme caricaturale. Vinovatul unic, nu principal, ci unic, am fost intotdeauna eu. Nu exista vinovatie impartita, atata vreme cat regizorul abandoneaza dupa premiera spectacolul" - scrie Lucian Pintilie intr-una din multele pagini din aceasta carte ce vor fi, desigur, studiate si analizate cu lupa de oamenii de teatru, de esteticieni si de istoricii si criticii de arta. Fiindca Bricabrac e sau poate fi citita si ca o carte de invatatura (sau invataturi) pentru acestia.
Neavand insa alta competenta decat aceea a norocului de a fi fost candva spectatorul incantat al unora dintre reprezentatiile lui bucurestene (Prostii sub clar de luna, D’ale carnavalului, Revizorul) si vag dezamagit al celei pariziene cu Dansul mortii de Strindberg, ma limitez sa observ ca Pintilie are foarte literara obsesie a unicatului si in materie de teatru, nu doar ca regizor de film. Se culpabilizeaza el fiindca si-a abandonat spectacolele (cand nu i-au fost interzise!), lasandu-le sa se degradeze, dar e forma pocaita, poate si un pic histrionic ipocrita, a implinirii acestei obsesii. Nu este totusi unica lui legatura profunda cu literatura. Masiva, insistenta, intensa, prezenta scriitorilor in paginile memorialistice din Bricabrac depaseste cu mult masura comuna si arata un interes pentru lumea literara constant si foarte putin specific "oamenilor de teatru si film". Caci nu sunt numai dramaturgi, ceea ce ar fi explicabil, dar sunt si prozatori, si poeti, si critici. Pintilie despre Labis, despre Lucian Raicu, despre Miron Radu Paraschivescu sau despre proza lui Horia Patrascu (scriitor "uitat" de critica, dar cati nu sunt "uitati"?!), despre romanele dupa care vrea/ar fi vrut sa faca filme: un imens atasament pentru literatura romana, marturisit cu fervoare si melancolie. "In 1970, dupa premiera Reconstituirii, declaram ca doresc sa-mi inchin restul vietii literaturii romanesti - punerii ei in imagini. Privesc «dupa 20 de ani» in urma mea. Praf si pulbere s-a ales din toate scenariile, proiectele mele omagiind literatura romaneasca". Si inca: spectacolele puse in scena de Pintilie sunt de fapt lecturi transfigurate in viziune teatrala (el insusi spune despre Turandot ca este o "scriitura", iar despre un alt spectacol ca este "o enorma constructie verbala, un palat de cuvinte"). O alta marturisire, in acelasi sens, despre Carmen: "Ca orice spectacol al meu, cel putin din perioada aceea, el traieste sub o forma dubla: de spectacol si de eseu". De fapt, Lucian Pintilie este si scriitor, un scriitor intermitent, dar antologic (paginile despre cautarea si lumea piticilor care au jucat in Turandot, cele despre lamurirea vedetei Judith Blegen pentru a accepta viziunea din Flautul fermecat, capitolul extraordinar despre sotia sa, Clody Bertola). A fost de altfel inscris la vechea Scoala de literatura, iar candva, pe la 1970, poetul Florin Mugur mi-a spus ca din seria lor de scriitori tineri prozatorul cel mai talentat era... Lucian Pintilie! Mugur avea dreptate, se vede si asta in Bricabrac.
* Lucian Pintilie - Bricabrac, Editura Humanitas, 2003.
