Cartea Neagră a Shoah-ului românesc

Matatias Carp a fost un avocat evreu din Bucureşti, martor direct al persecuţiilor rasiale la care au fost supuşi în mod nedemn, inuman, inacceptabil evreii din România, începând din anul 1938 şi culminând cu perioada antonesciană, 1940-1944. Sub titlul Cartea Neagră, Matatias Carp a descris suferinţele îndurate de evreii români (şi nu numai) din anii terorii naziste, legionare şi antonesciene, îndreptată împotriva unui segment important al populaţiei din ţara noastră. Este vorba de o pată morală, contra drepturilor omului celor mai elementare, care va rămâne indelebilă nu numai asupra conducătorilor de atunci ai României, dar şi asupra a numeroşi făptaşi, criminali sau simpli jefuitori, care au contribuit la Shoah-ul românesc, dar şi asupra celor ce au ştiut, dar au tăcut.

Matatias Carp s-a documentat, atât înainte de 23 august 1944, cât mai ales imediat după aceea, cu privire la legislaţia antievreiască şi consecinţele sale criminale. Documentele şi mărturiile strânse de el au fost publicate şi comentate în Cartea Neagră, care a apărut în 3 volume succesive între anii 1946 şi 1948. Graţie unor prieteni, am putut citi cele 3 volume, la epoca apariţiei lor, de altfel editate într-un mic tiraj. Cartea era cutremurătoare, întrucât cele mai negre pagini ale Shoah-ului au fost comise în secret, fără ca populaţia să ştie despre ce era vorba, decât destul de vag, prin zvonuri care ajungeau la urechile publicului, cu excepţia acelora care locuiau în zonele în care au fost înfăptuite crimele. Unele dintre evenimentele de groază ale acelei epoci mi-au fost relatate de martori oculari sau subiecţi ai terorii, întrucât după 1944 am avut în facultate colegi evrei, care mi-au povestit lucruri care i-au marcat pe viaţă.

Comuniştii au interzis publicarea lucrărilor pe această temă. Matatias Carp a emigrat în Israel, unde a şi decedat după un an. Abia după 1990 crimele regimului antonescian au început a fi făcute cunoscute publicului. Cartea lui Matatias Carp a fost reeditată în 1996. Am studiat-o pe îndelete, cu sentimentul celei mai mari orori posibile la adresa regimului respectiv, care din păcate şi azi îşi mai găseşte adepţi sau negaţionişti, ba chiar şi admiratori ai lui Antonescu!

Acţiunea de ocultare a acestei perioade, ordonată de PCR, era subordonată unor scopuri mincinoase. Mai întâi se dorea a se răspândi minciuna cum că întregul popor român ar fi luptat contra nazismului, sub „conducerea“ fictivă a PC(d)R, o grupare minusculă, în slujba directă a Moscovei, grupare care militase pentru dezmembrarea ţării de-a lungul anilor. În al doilea rând, se dorea a se victimiza falşii „eroi ai clasei muncitoare“, dintre care niciunul nu fusese omorât. Victimele reale ale perioadei antonesciene trebuiau ignorate, pentru că Shoah-ul nu se înscria în mincinoasa mitologie comunistă.

Revin asupra traducerii cărţii la Paris, sub titlul: Cartea Neagră. Le Livre noir de la destruction des Juifs de Roumanie (1940-1944) par Matatias Carp, la editura Denoël, 2009. Cartea cuprinde în 708 pagini totalitatea celor 3 volume ale autorului, în traducerea Alexandrei Laignel-Lavastine.

LExpress din 15 martie 2009 a publicat o largă recenzie–dialog cu traducătoarea cărţii, sub titlul: Juifs roumains – De sang et de larmes, semnată de Marianne Payot. S-a publicat cu acest prilej o fotografie, reprezentând un simulacru de execuţie a unui grup de evrei în lagărul de la Palas, în 1941, precum şi o altă fotografie, a unei scene de îmbarcare în vagoane de vite – un adevărat „tren al morţii“ –, a unui mare grup de evrei disperaţi, păziţi de soldaţi şi jandarmi; victimele vor fi transportate spre o ţintă şi un destin necunoscute.

Traducătoarea a explicat condiţiile în care Matatias Carp şi-a redactat lucrarea, un adevărat proces-verbal al Shoah-ului din România. Începând din 1940, data instaurării dictaturii antonesciene, autorul şi soţia sa au ţinut o cronică aproape zilnică cu privire la persecuţiile şi crimele ce se săvârşeau. Acţiunea era periculoasă, orice percheziţie putând să le fie fatală. El a strâns date sigure de la comunităţile evreieşti din toată ţara şi a trimis anchetatori clandestini, ba chiar şi-a procurat fotografii, contra plată, de la un ofiţer german.

După 23 august 1944, când Regele Mihai a răsturnat dictatura antonesciană, Matatias Carp a redevenit un om liber, dar nu avea acces la arhive, pentru aprofundarea cercetărilor sale. Şansa a făcut să aibă un prieten la Ministerul de Interne, care i-a facilitat accesul la arhivele poliţiei şi ale jandarmeriei, dar numai duminicile, în lipsa personalului, iar prieteni jurişti i-au facilitat accesul la dosarele unor persoane acuzate de crime împotriva umanităţii comise în perioada 1940-1944.

D-na Lavastine explică apoi cum dictatura antonescienă a decimat populaţia evreiască, a treia ca mărime din Europa (760.000 evrei în 1939), şi particularităţile guvernării lui Antonescu împreună cu Garda de Fier. În ianuarie 1941, ca urmare a rebeliunii Gărzii de Fier, înăbuşită de general, continuarea persecuţiilor antievreieşti se intensifică odată cu participarea armatei române la războiul contra URSS, început la 22 iunie 1941. Este explicat pogromul organizat de legionari în momentul rebeliunii de la Bucureşti, din ianuarie 1941, cu scena insuportabilă de la abator şi a marcării victimelor cu acel incredibil de odios marcaj: „carne cusher“.

Se vorbeşte apoi despre pogromul de la Iaşi din iunie 1941, în care au pierit 14.000 de evrei.

Cea de a treia temă a discuţiei se referă la drama din Transnistria: mai întâi sunt expuse crimele din Basarabia şi Bucovina de Nord, în 1941, imediat după ocuparea vechilor teritorii româneşti, anexate de ruşi în mod abuziv în 1940, în urma pactului germano-sovietic. Evreii rămaşi în viaţă în teritoriile menţionate, dar şi cei din Bucovina de Sud şi judeţul Dorohoi, cum şi unele persoane din restul ţării au fost deportaţi în teritoriul dintre Nistru şi Bug, administrat de români, începând din septembrie 1941.

Coloanele de deportaţi în convoaie, pe jos, erau un fel de marş al morţii, cei neputincioşi fiind executaţi la fiecare 10 km. Strângerea lor s-a făcut uneori şi cu sprijinul populaţiei civile, cum şi al organizaţiilor germane „Einsatzgruppe“. La destinaţie, aceştia au fost osândiţi la o viaţă mizerabilă, în barăci insalubre, subalimentaţi şi fără îngrijiri medicale. Unii au fost executaţi, mulţi alţii au pierit de foame şi boli. Chiar şi unii germani ar fi fost îngroziţi de cruzimea călăilor. În toamna anului 1941, cel puţin 70.000 de evrei şi 25.000 de ţigani se aflau în aceste oribile condiţii în câteva lagăre de exterminare, cel mai „vestit“ fiind cel din Bogdanovka, pe Bug. Aici, pe un ger de –35°, au fost împuşcaţi şi arşi 48.000 de evrei.

Autoarea traducerii explică salvarea celorlalţi evrei rămaşi pe teritoriul României ca urmare a declinului germanilor pe front, din 1942, chiar înainte de Stalingrad. Planurile de evacuare a tuturor evreilor români în lagărul morţii din Belzec, pregătite minuţios cu germanii, sunt brusc anulate. Generalul Antonescu simte că Germania este pe cale să piardă războiul şi preferă să-i păstreze pe evrei ca monedă de schimb faţă de Aliaţi. Chiar şi în Transnistria, după Stalingrad, soarta deportaţilor de aici cunoaşte o uşoară ameliorare.

Recenziei–dialog pe tema traducerii Cărţii Negre, LExpress îi adaugă mărturia dr. Serge Moscovici, cunoscut specialist în psihologie socială, onorat de multe universităţi, tatăl actualului om politic şi deputat Pierre Moscovici. Serge–tatăl s-a născut în Basarabia în 1925 şi a trăit ororile antisemitismului românesc. Dureroasele sale amintiri le-a descris în cartea Mémoires.

Cronique des années égarées, publicată în 1997, la Paris, la editura Stock. În 1930, familia sa se mută la Bucureşti, unde la 17 ani este exclus din liceu pentru motive rasiale. Trăind sub teama permanentă a deportării, Serge Moscovici apreciază în cel mai înaintat grad opera lui Matatias Carp. În 1951, Serge pleacă în mod clandestin din România. Prieten cu poetul Paul Celan şi cu etnologul Isaac Chiva, cei trei au decis să nu mai utilizeze niciodată limba română!

Post scriptum personal

În anumite împrejurări, mi-e ruşine să spun că sunt român. Peste noi zace blestemul antisemitismului şi al crimelor înfăptuite de acesta, păcatele colaborării cu atrocităţile comuniste, minciunile din 1989 şi de după aceea, iar în prezent infracţiunile comise de cetăţenii români în ţările occidentale, unde au imigrat economic şi s-au făcut vestiţi în cele rele, stricând şi murdărind tot ceea ce diaspora românească a reuşit să creeze de-a lungul anilor ca model de comportare civilizată recunoscută. Un blestem.

// MATATIAS CARP
// Cartea Neagră.
 Le Livre noir de la
 destruction des
 Juifs de Roumanie
 (1940-1944)
// Traducere de
 Alexandra Laignel-
 Lavastine
// Editura Denoël,
 2009