Pe aceeași temă
Praguri împinse artificial în sus, o competiție între contexte economice greu de conciliat și o falie geografică a finanțărilor care se adâncește.
Am aplicat și eu în această sesiune, iar proiectul nu a primit finanțare. Textul nu este însă o contestație deghizată; am fost și de cealaltă parte, ca evaluator AFCN, și cunosc dificultatea demersului. Cu toate problemele pe care le enumăr, AFCN rămâne principala sursă de finanțare pentru sectorul cultural independent din România. Fără AFCN, 8 din 10 organizații independente ar dispărea sau și-ar reduce drastic activitatea: majoritatea nu au personal salarizat permanent sau alte surse stabile de venit, iar sponsorizările private rămân marginale. Ca model de finanțare publică transparentă, competitivă și relativ predictibilă (chiar așa, subdimensionată), AFCN e un exemplu de bune practici, însă regândirea mecanismului pe baza realităților ultimilor ani a devenit mai mult decât necesară.
Din experiența mea de câteva zeci de ședințe de mediere, unde armonizarea punctajelor se face până la un ecart de maximum 10 puncte, diferențele mari dintre notele acordate aceluiași proiect vin din două filozofii greu de conciliat. Unii notează ideea (relevanță, potențial, renume) și trec peste omisiuni, indicatori neexplicați, bugete dezechilibrate. Alții notează exclusiv ce a scris și a demonstrat solicitantul, aplicând grila cât mai fidel. Ambele poziții pot fi apărate, dar senzația de loterie de care se plânge toată lumea rezultă din coexistența lor nearmonizată ca instructaj înainte de proces, și nu după, când fiecare se simte obligat să-și apere propria evaluare. Peste această diferență, platforma adaugă o presiune sistematică de a nota mai sus. Orice depunctare trebuie justificată în scris, cu minimum 200 de caractere pentru fiecare criteriu la care evaluatorul acordă mai puțin decât maximumul. Nota maximă nu are nevoie de nicio explicație, dar fiecare punct tăiat cere un argument redactat precis. Depunctarea aspectelor mărunte devine efort suplimentar, plătit la fel ca lectura indulgentă. Rezultatele se citesc în praguri: în sesiunea I/2026, ultima cu rezultate definitive, finanțarea s-a oprit la 91,17 puncte la „Arte Vizuale”, 92,00 la „Artă Digitală și Noile Media”, 93,50 la „Proiecte cu Caracter Repetitiv”. La asemenea punctaje, un singur evaluator care aplică riguros grila scoate proiectul din plaja de finanțare, fiindcă alții au dat note aproape maximale unor proiecte mai slabe. Exigența devine handicap statistic, de aceea calibrarea prin instruire comună, aplicații-etalon și o formă de responsabilitate a evaluatorilor ar putea reduce fenomenul.
Sesiunea recentă a scos din nou la suprafață o problemă majoră de arhitectură: pentru aceiași bani, cu același formular și aceeași grilă, concurează operatori din contexte economice complet diferite. O organizație independentă fără angajați permanenți se află pe aceeași listă cu o instituție publică cu sediu, personal salarizat și infrastructură funcțională, indiferent de rezultatul
concursului. Se adaugă primării, firme cu echipe ample și festivaluri consacrate cu bugete multianuale. Diferența stă nu atât în calitatea ideilor, cât în costul real al participării. Pentru instituția publică sau o firmă matură, scrierea proiectului e sarcină de serviciu, costul de oportunitate e aproape zero, iar cofinanțarea se acoperă din bugetul curent. Pentru o asociație mică, scrierea proiectului e muncă neplătită a unuia sau a doi oameni, cofinanțarea trebuie găsită din surse adesea inexistente, iar întârzierea de câteva luni între depunere și contractare înseamnă amânarea plăților către artiști sau întreruperea activității. Cât de echitabilă mai este o competiție în care actori cu costuri de participare radical diferiți sunt evaluați după exact aceeași grilă? Regula care limitează la două aplicații per solicitant este ocolită de operatori experimentați, care lucrează prin mai multe entități: asociații, fundații, SRL-uri, PFA-uri. Uneori, structurile corespund unor inițiative autonome; alteori, aceeași echipă se regăsește în mai multe aplicații care aparțin unor persoane juridice aparent diferite. Cine lucrează printr-o singură organizație trebuie să respecte limita, dar cine cunoaște sistemul o poate fenta, punând mai multă presiune pe aceleași sume oferite pe fiecare arie tematică. Alegerea acestora adaugă o componentă de hazard: fără nicio informație despre concurență la depunere, cu 92 de puncte poți rata finanțarea la o arie și intra confortabil la alta.
Calendarul e a treia problemă. În prima sesiune din acest an, contractele s-au semnat în aprilie, cu termen de finalizare 15 noiembrie; în a doua, contractarea va începe cel mai devreme în a doua jumătate a lui august și rămân 4 luni pentru toate activitățile. Diferența dintre calendarul anunțat și cel real o absoarbe integral beneficiarul. Cine are lichidități și își permite să înceapă pe propriul risc are avantaj clar, chiar dacă cheltuielile de dinaintea semnării nu sunt eligibile nici măcar drept cofinanțare. Soluția e simplă: ori perioadele oficiale sunt mutate, ori se declară eligibile cheltuielile anterioare semnării, dacă sunt argumentate și prevăzute în buget.
O ultimă problemă privește proporția remunerațiilor. E absurd ca plata decentă a muncii culturale să fie interpretată ca buget umflat, dar nici invocarea profesionalizării nu justifică orice sumă. Într-un proiect cu finanțare limitată, onorariul decent al managerului consumă singur peste 10% din buget, iar cu un responsabil financiar și un PR, aproape un sfert se duce înainte de plata primului artist. Banii publici rămân însă legați de analiza cost-beneficiu: ce produce proiectul, pentru cine și la ce cost?
Cel mai important aspect, despre care nu vorbește aproape nimeni, este geografia banilor. Rezultatele publicate conțin doar denumirea solicitantului, titlul proiectului, punctajul și suma. Ca să aflu de unde vin câștigătorii din ultimii trei ani, a trebuit să reconstitui sediile beneficiarilor, unul câte unul: 1.493 de proiecte declarate câștigătoare în cele șase sesiuni din 2024–2026, căutate prin Registrul național ONG și prin surse instituționale publice. Rata de identificare a sediilor urcă de la 72% în 2024 la 86% în 2026, iar procentele de mai jos sunt calculate exclusiv între sediile confirmate. București–Ilfov ia, an de an, cam jumătate din proiectele localizate: 51,0% în 2024, 50,3% în 2025, 52,2% în 2026. Al doilea pol e Transilvania, între un sfert și 28%, iar Banatul crește de la 7,5% la 9%. Adunate, cele trei zone s-au consolidat de la 84,4% în 2024 la 88,8% în 2026. Moldova? Între 4,9% și 6,8%, cu o cădere serioasă în 2025 și o revenire parțială anul acesta. Capitala primește între șapte și zece proiecte pentru fiecare proiect al Moldovei. Muntenia din afara Bucureștiului, Oltenia și Dobrogea nu depășesc nicăieri 3,5%, iar Crișana–Maramureș coboară de la 1,6% la 0,3%.
Pentru sesiunea I/2026 am mers mai adânc și am verificat integral trei arii. Din 76 de proiecte finanțate, cu o valoare totală de 17,63 milioane de lei, cei trei poli iau 86,8% din bani, iar București–Ilfov, singur, două treimi. La „Artă Digitală” și „Noile Media” vorbim de exclusivitate: toți banii ariei merg către București–Ilfov, Cluj și Baia Mare. Niciun leu la est sau la sud de Carpați. Complexul Muzeal Național „Moldova” din Iași a rămas, cu 89,83 puncte, sub pragul PCR.
Precizări de transparență: organizația pe care o conduc figurează printre beneficiarii ariei „Arte Vizuale” din sesiunea analizată, iar la „Artă Digitală și Noile Media” am făcut parte din comisia de evaluare. Discut exclusiv distribuția agregată. Sediul nu coincide întotdeauna cu locul implementării, iar organizații bucureștene fac proiecte importante și în alte regiuni. Dar cifrele arată unde se strânge capacitatea instituțională: echipele, istoricul de finanțare, relațiile cu partenerii, experiența de scriere și administrare. Competiția premiază performanța demonstrată, numai că aceasta rezultă, tot mai des, din finanțările anterioare. Cine a câștigat transformă capitalul acumulat în atuuri pentru noi proiecte; ceilalți trebuie să demonstreze aceeași capacitate fără parte din resursele care o produc. Pentru o organizație din Moldova sau din Dobrogea, un proiect respins înseamnă colaboratori pierduți, programare culturală întreruptă și lipsa experienței cerute de grilă. Cercul avantajului geografic crește de la 84,4% la 88,8% în trei ani.
Ce se poate face? Sunt de imaginat două tipuri de măsuri. Unul, radical, cu cote geografice care să apropie distribuția fondurilor de ponderea demografică a regiunilor. Altul, gradual: programe de dezvoltare organizațională, linii dedicate inițiativelor emergente din zonele cu infrastructură redusă, mentorat înaintea depunerii, criterii de relevanță teritorială și, la minimum, o analiză publică anuală a distribuției fondurilor, care să producă efecte în criteriile sesiunii următoare. Ce șanse reale mai are, așadar, o inițiativă nouă? Alege aria intuitiv, construiește un calendar mai lung decât timpul care va exista, trebuie să demonstreze capacitate managerială înainte de a fi avut ocazia să o dezvolte și are nevoie de un punctaj aproape perfect, într-un sistem în care o singură evaluare exigentă îi compromite șansele.
Deși aparent ușa rămâne deschisă tuturor, practic competiția tinde să-i selecteze din nou pe cei care au învățat deja să câștige sau au resurse să angajeze această expertiză. Un fond cultural național are obligația să susțină excelența, dar și pe aceea de a produce condițiile apariției unor actori noi, de a reduce discrepanțele teritoriale și de a împiedica transformarea experienței acumulate într-un monopol informal. Altfel, se rafinează, sesiune după sesiune, un sistem care selectează aceleași nume, și rămâne tot mai puțin loc celor care ar putea schimba, în timp, configurația scenei culturale.
* George Pleșu este președinte Asociația Culturală AltIași
