Pe aceeași temă
Volumul[1] reputatului istoric britanic Dennis Deletant, cetățeanul străin (dar mai este străin după ce a petrecut atât de mult timp în țara noastră?!) care ne cunoaște cel mai bine istoria, despre perioada 1945-1989, cea mai funestă din istoria noastră contemporană, căci acoperă regimul comunist, nu este tocmai o lectură ușoară, dar este una extrem de necesară, mai ales acum, în aceste vremuri tulburi, în plan intern sau extern. De altfel, interviul pe care Dennis Deletant l-a acordat recent unei publicații online românești pune foarte bine multe puncte pe i, ceea ce evident că a deranjat[2]. Istoricul britanic ne operează greaua istorie comunistă cu bisturiul, dar o face cu profesionalism și precizie, fără a fi deosebit de sentimental sau melodramatic, de aceea perspectiva sa este cu atât mai valoroasă. Chiar ne mirăm cum a putut rămâne atât de detașat, în condițiile în care a vizitat de zeci de ori România, unde are mulți prieteni[3], inclusiv pe fostul redactor-șef al Revistei 22, Armand Goșu. Regimul care a schimbat în mod iremediabil această țară și poporul său, totuși în numai 45 de ani (de la Revoluția din decembrie 1989 au trecut pe negândite 36 de ani), incumbă foarte multe aspecte, pe care Dennis Deletant le analizează cu migală, dar noi ne vom opri doar asupra câtorva.
Capitolul despre Gulagul românesc din RPR reamintește/reia aspectele înfiorătoare ale regimului criminal comunist, care au tot ieșit la iveală după 1990. Pe multe le-am uitat, ceea ce este foarte grav, iar tinerelor generații nu le mai spun mare lucru și pentru că sistemul nostru educațional nu a fost deloc interesat de această transmitere a memoriei de o importanță esențială, care are efecte în imediat (la alegeri) și în viitor. Modelul Gulagului a fost preluat ad litteram de la tovarășii sovietici. De altfel, după 1945, România părea mai degrabă o republică sovietică decât o țară independentă, chiar dacă nominal ar fi trebuit să fie.[4]„Victimele erau prestabilite, iar faptul că erau vinovate sau nu de presupusele delicte nu conta: teoria comunistă spunea că așa era.” Din păcate, nu vom ști probabil niciodată numărul exact al victimelor Gulagului comunist din RPR și pentru că represiunea a avut mai multe straturi perverse, de la închisorile temute ca Jilava, Aiud, Râmnicu Sărat sau Sighet până la deportările bănățenilor sau coloniile de muncă din Deltă, sau cele care asigurau forța de muncă sclavagistă de-a lungul traseului Canalului Dunăre-Marea Neagră (14 la număr). Dennis Deletant estimează rezonabil că numărul victimelor Gulagului din cele 75 de închisori și lagăre de muncă ar fi fost de aproximativ 100.000 de oameni – numărul celor care au cunoscut acest regim de exterminare, dar au scăpat este mult mai mare, de până la o jumătate de milion, ceea ce la o populație de 16-18 milioane nu este puțin.
Subliniem viclenia/șiretenia ambilor lideri comuniști, de extracție pur românească (sovieticii doar au impus cadrul care a făcut posibil ca acești doi indivizi, care în logica Regatului Român, nu ar fi ajuns nici măcar prefecți), Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Amândoi au avut știința de a se debarasa fără remușcări de ceilalți competitori. Singura diferență ar fi că primul îi ucidea (dar nu pe toți), în timp ce al doilea îi marginaliza pe la vreo ambasadă (Apostol, trimis în Argentina) sau un Comitet Județean de Partid (cazul lui Iliescu). Și vremurile erau altele – Dej a evoluat până în 1953 cu sabia lui Stalin deasupra capului, în timp ce Ceaușescu și-a permis bravada din 1968 (pe care Dennis Deletant o desemnează folosind termenul moderat de autonomie), pentru că Brejnev nu mai era Stalin. Din analiza istoricului britanic reiese clar că, de fapt, Ceaușescu a preluat direcțiile externe trasate în anii 1960 de către Dej, chiar dacă invadarea Cehoslovaciei i-a fost de mare folos, hrănindu-i cultul personalității până la final.
Cazul Ceaușescu rămâne un mister, iar educația lui precară și incompletă a avut un cuvânt decisiv în degringolada lui maniacală și egolatră, care a depășit-o chiar și pe cea a unor dictatori sud-americani sau africani. „Numirea ca președinte a marcat o intensificare a cultului personalității, care era alimentat și de succesele politicii sale externe. Aceste caracteristici ale regimului Ceaușescu ne fac să luăm în considerare marele său paradox, faptul că strategiile reușite de politică externă contrastau extrem de mult cu proasta gestiune a situației interne. În politica externă, Ceaușescu a demonstrat același gen de atenție și energie care îi caracterizau pe Gheorghiu-Dej și pe Maurer, atunci când plasaseră România pe un curs autonom. În politica internă, Ceaușescu a dat dovadă exact de contrariu, devenind tiranic și insensibil la nevoile populației.” Ne întrebăm în mod perfect justificat ce au avut de câștigat poporul român, părinții și bunicii noștri, prin această joacă ceaușistă de-a independența. Mai degrabă au avut masiv de pierdut, plătind „autonomia” cu decenii de înapoiere și suferințe inutile (anii 1980-2000). Ungurii, satelizați și tăcuți, o duceau în anii ’80 de două ori mai bine decât noi. Fiind, până la urmă, un țăran fără educație, succesele i s-au urcat de cap. „Neîncrederea a devenit evidentă în refuzul lui de a accepta sfaturi, refuz care era echivalent cu a accepta în jurul lui doar sicofanți, care i-au apărut în preajmă în număr din ce în ce mai mare în anii 1970 și 1980. (...) Încăpățânarea și impulsivitatea au devenit mărcile regimului Ceaușescu. Asta nu numai că i-a umilit pe români, dar i-a și privat de demnitate în viața de toate zilele, reducându-i, în anii 1980, la starea de animal preocupat doar de supraviețuire.”
Unul dintre miturile ceaușismului este că regimul nu a mai fost represiv doar pentru că nu mai exista Gulagul dejist, însă realitatea este cu totul alta. Represiunea a fost țintită, iar sistemul spitalelor psihiatrice, unde erau internați și torturați disidenții, o dovedește fără putință de tăgadă. Spitalul din Ștei, care a purtat între 1958 și 1996 numele lui Petru Groza, în Bihor, și Spitalul de la Poiana Mare (Dolj) sunt exemple clare. Și Jilava avea un spital deghizat în fostul ansamblu al centurii de apărare a Capitalei și a funcționat încă din anii 1970. În secția de psihiatrie se aflau în orice moment o sută de deținuți. Foarte relevantă în această privință este anexa 7 a volumului, de fapt „organigrama” Securității ceaușiste[5] în ajunul lui 22 decembrie 1989. Spune multe și despre ceea ce avea să se întâmple după prăbușirea regimului și influența pe care au avut-o securiștii în noua Românie, pentru că ei nu au dispărut. DSS avea un personal de 38.682 de oameni. 23.370 făceau parte din Comandamentul Trupelor de Securitate (20.387 militari în termen). Unități speciale – Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA) cu 795 de persoane (ofițeri, maiștri militari, subofițeri, civili), Unitatea „F” („filaj”) avea 777 de oameni, Unitatea „S” (interceptări corespondență) 388, Unitatea specială „T” (instalații tehnice T) – 477 persoane, Unitatea specială „P” (cercetare și planificare tehnică) – 465 de persoane, Unitatea specială „R” (interceptări transmisii radio străine etc.) – 449 de persoane, dar și un serviciu independent pentru comerț exterior, cu 45 de „tehnocrați”. Tot acest aparat dirija zeci de mii de informatori sau agenți acoperiți (inclusiv pe la toate ambasadele RSR). Nu ne rămâne decât să suspinăm melancolic, gândindu-ne cum ar fi putut
evolua țara asta dacă aceste structuri nu ar fi avut niciun rol în viața publică după 1990, iar mulți dintre angajații DSS ar fi făcut niște binemeritați ani de pușcărie.
Fascinant este și capitolul sulfuros, violent, sângeros al sfârșitului regimului comunist din România. Neelucidarea lui reprezintă una dintre tarele pe care s-a construit societatea strâmbă de astăzi. Pe de altă parte, comunismul a fost instaurat prin sânge și represiune în România, structural nu avea cum să ia sfârșit altfel decât tot prin sânge, moarte și suferință. Faptul că prea puțini români au avut curajul lui László Tőkés, Anei Blandiana, Petre Mihai Băcanu sau Mircea Dinescu (ale cărui trei scrisori adresate președintelui Uniunii Scriitorilor de atunci, D.R. Popescu, rămân fabuloase, chiar și citite acum) este o altă realitate tristă, care nu are cum să fie evacuată din istoria noastră. Un disident la două milioane de oameni, cam puțin. „Soarta are felul ei de a-i recompensa pe cei curajoși și de a-i pedepsi pe tirani. În ciuda politicilor de dezbinare ale lui Ceaușescu față de naționalitățile de pe teritoriul României, experiența suferinței comune sub regim le-a unit. Sfidarea lui Tőkés a declanșat solidaritatea etnică ce avea să ducă la căderea dictatorului. Această convergență a circumstanțelor a generat seria de evenimente care au dus la revoluție.” Comunismul a fost, dar continuă să fie pentru România și români cam ce sunt reziduurile radioactive de uraniu pentru Cernobîl sau Hiroshima. Contaminarea noastră este de durată – ne vom decontamina într-un secol.
1. România sub comunism. Paradox și degenerare.
Editura Humanitas, 2025. Traducere de Iulian Comanescu
3. Dar probabil și dușmani, căci așa este la noi.
4. Nici măcar în secolul fanariot nu credem că principatele au fost atât de penetrate de puterea dominantă. Otomanii, pragmatici, voiau să ne stoarcă de cât mai mulți bani.
5. Denumită oficial Departamentul Securității Statului- DSS din MAI.
