Pe aceeași temă
Succesul tragicomediei cu toate subspeciile ei stilistice, pe scena contemporană, dincolo de presupusa misiune catarctică (identificarea răului) denotă, de ce să n-o spunem, un fel de comportament sadic al omului modern în fața situațiilor ieșite din logica elementară, pe care nu le poate gestiona decât batjocorindu-le. Există o categorie de public care preferă această atitudine comicului de divertisment pentru că îi dă satisfacția unei implicări de tip revanșă în fața unor realități care-i lezează demnitatea. Cealaltă categorie adoptă poziția mai confortabilă a evadării într-un râs înțelegător și pașnic. Și totuși, spiritul sarcastic, luatul vieții peste picior la nesfârșit produc mai degrabă satisfacții mărunte combatantului de ocazie. Și nu sunt întotdeauna mai productive decât mirajul fericirii iluzorii la care invită o comedie mai puțin angajantă.
Teatrul contemporan abundă în ultima vreme de un râs scrâșnit și situații absurde cu final tragic, dar nu știm dacă invitația la luciditate și judecăți etice, uneori prea fățișe, în afara artisticului e mai eficientă.
Două spectacole văzute în ultimul timp susțin această idee, oferind exemple de abordare critică a realității, în condițiile rămânerii în limitele artei.
Mein Kampf
Acest text ciudat al scriitorului maghiar George Tabori, jucat în premieră în 1987 în regia autorului, e o bună și utilă aducere aminte a traumelor trecutului, care alimentează azi atâtea conflicte. O tragicomedie, o farsă absurdă care începe cu căutarea lui Dumnezeu și se termină prin întâlnirea cu dracul. Piesa abundă în referințe istorice și se angajează într-o dezbatere filozofică majoră pe tema răului și a surselor acestuia care au umplut secolul al XX-lea de violență și injustiții. (S-a schimbat ceva în cel de-al XXI-lea?) O face pe calea umorului negru, uzând de fantazări suprarealiste, procedeu adecvat iraționalității lumii de azi. O abordare în același timp riscantă, pe care autorul însuși o caracterizează ca atare, citându-l pe poetul Hölderlin în mottoul piesei: „Vă jucați și glumiți mereu, o, prietenii mei, inima mi se frânge”. În concluzie, până unde poate fi împinsă lumea ca să nu ne izbească, precum un bumerang, în figură?
Titlul farsei Mein Kampf ne trimite cât se poate de concret la Hitler. Cartea cu pricina – fundament al nazismului – o rescrie pe invers acum un bătrân evreu care crede în mântuire. Conține câteva elemente istorice biografice, dar autorul face rapid saltul spre un patern universal. Un ins cu apucături primitive și ifose de fanfaron descinde într-o Vienă cosmopolită și neprietenoasă cu visuri de carieră artistică. Îl cheamă Adolf Hitler și este adăpostit în azilul unei măcelărese, unde îl întâlnește pe bătrânul evreu Shlomo, preocupat cu terminarea operei mai sus amintite. Evreul începe o acțiune de civilizare a pictorului veleitar cu scene de un umor grotesc, precum aceea în care Hitler, cu Biblia într-o mână și Kama Sutra în alta, își spală tacticos picioarele într-un lighean. În dialogurile celor doi, în care unii au văzut motivul faustic, apar mai toate temele care i-au opus de veacuri pe evrei creștinilor („Ești o lipitoare eternă pe corpul sănătos al poporului meu”, zice Hitler) pe epicureici adepților ascezei, fragilitatea trestiei gânditoare înclinației spre violență (vezi ritualul spintecării unei găini). Îndrăgostit de povești cu credința că doar poezia mai poate salva omenirea de răutate, Shlomo vorbește de un flașnetar generic, ancestral, care a îndemnat lumea să mintă, propovăduind sfințenia prin sinagogi sau viața de saltimbanc la teatru, cu referire directă la Shakespeare. Se întrezăresc, de asemenea, dezamăgiri față de o divinitate tolerantă cu minciunile și răufăcătorii, alterând încrederea în adevăr. Exemple din toată istoria omenirii vin să susțină concluzia, iar tânăra menajeră care-i spală picioarele bătrânului povestitor trimite la o cunoscută scenă biblică. Adolf, inconștientul temerar în acțiunile lui, îi sfidează pe profesorii care nu-l primesc la Conservatorul de artă, unde descinde cu nădragii în vine înfruntând-o chiar și pe vizitatoarea neașteptată, Doamna Moarte. Eșuat în opera sa de inițiere, Shlomo nu se predă totuși, rămânând încrezător în valorile morale deprinse în sinagogă. Dar binele pe care el vrea să-l facă investind în educația zugravului austriac va fi răsplătit cu moartea. Binele eșuează și răul își recapătă rolul dominant, respingând ideile utopice ale bătrânului.
Piesa lui George Tabori conține multă filozofie, multă frustrare și dezamăgire generatoare de cinism. Concluzia exprimată sarcastic e că omenirea încă nu a învățat să domine rațional și cu credință scena istoriei. Plutind între vis și realitate, între adevăr și coșmar, textul adesea prolix al lui Tabori necesită o abordare atentă, iar tânărul regizor Bélai Marcel dă o probă de maturitate artistică montându-l la Teatrul din Sfântu Gheorghe, Compania Andrei Mureșan, în coproducție cu Teatrul Masca (ce bună idee!). Armonizând viziunea poetică (excelent decorul lui Szőke Zsuzsi, care mi-a amintit de Herr Paul în regia lui Afrim), efectele de lumină și sunet, muzica și tonul sarcastic al autorului, Mein Kampf avertizează asupra indiferenței colective care poate naște monștri. De altfel, descinderea din final a personajelor echipate după modelul nazist nu lasă loc de îndoială. Așadar, bunele intenții ale intelectualului vor fi răsplătite cu pogromuri.
Sebastian Marina, memorabil în rolul lui Hitler, construiește un personaj bogat care învață pe parcurs să-și joace șansele, manipulând buna-credință a celor din jur. Ridicolul său pare nativ, iar îndărătnicia, la fel de încăpățânată ca ambițiile de parvenire. Blândețea naivă a cărturarului e redată în tonuri calde și calme de Sorin Dinculescu, iar Oana Jipa, Ana Maria Pîslaru, Alina Crăiță și Robert Brage contribuie cu apariții colorate la închegarea universului realist-fantastic al piesei. Gerul care pătrunde în scenă la fiecare deschidere a ușii îți îngheață însă sângele în vene.
Nimic nu e întâmplător
Piesa cu acest titlu scrisă și regizată de David Schwartz pentru un proiect al Teatrului Național din Capitală poate fi considerată un model de eficiență în materie de intervenție socială a teatrului. Țintește bine prin tema aleasă și subiectul dezbaterii și, mai ales, o face artistic, devenind în acest fel umană și credibilă.
Alegând să vorbească despre un fenomen cu mare răspândire în societate – proliferarea tehnicilor de dezvoltare personală –, spectacolul ia în vizor moda terapiei de grup, faimoasele constelații familiale care promit minuni în privința salvării individului de traumele transgeneraționale și eșecuri în relațiile personale. Cu relaxare și bună-credință, autorul înscenează o astfel de ședință după reguli studiate, în care intră diverse personaje cu felurite probleme în viața de familie, în relațiile de muncă, de cuplu. Bine alese, acestea acoperă o plajă largă de situații reale, suficiente pentru a valida interesul pentru temă. O boală incurabilă, o relație proastă cu părinții, cu șefii, despărțiri sunt tot atâtea situații în care practicile alternative sunt chemate să salveze omenirea de crize și stres.
Ceea ce trebuie apreciat e nota de autenticitate a abordării, spectacolul evitând cu artă caricaturizări, îngroșări ale comportamentelor sau ironizări, astfel încât mesajul e din capul locului convingător. Nu e vorba de o concluzie, de o morală, ci pur și simplu de punerea sub lupă a unei realități preocupante, ceea ce face credibil demersul. Și chiar dacă la sfârșit s-ar părea că respectiva terapie a reușit, după deviza trainerului – scoate fiara din tine, adică fii luptător –, un aer de dezamăgire întrebătoare pune punct experienței într-un tablou grăitor. Trântiți la propriu, actanții la pământ par epuizați de cele trăite și rămâne în seama spectatorului să evalueze efectul.
Actorii care dau viață personajelor cu credință și naturalețe lasă impresia nu că au intrat într-un joc cu roluri învățate (dramatis personae), ci că trăiesc pur și simplu în el. Un fel de fachir de sex feminin, mentorul grupului aduce de la început, prin interpretarea Crinei Semciuc, nota de mister necesară, creând atmosferă pentru ca îndrumările din cadrul constelației să inducă o stare de transă, atât de căutata liniște personală. E aici o manipulare subtilă pe care jocul actriței o exercită cu talent, e însoțită de zâmbetele îngăduitoare ale spectatorilor. István Téglás, în calitate de trainer, e mai categoric, tranșant, chiar autoritar în unele momente, și ar putea aluneca în agresiune, ceea ce nu i se întâmplă acestui influencer.
Rând pe rând, intră în scenă pacienții: Florentina Țilea, întruchipând convingerea că varianta opusă științei pe care o alege e mai bună pentru boala ei, fapt ce o pune pe drumul fără întoarcere al predării totale. Ea devine chiar fan, un fel de agent publicitar pentru metoda constelației în care o atrage – ce să vezi! – tocmai pe doctorița curantă. Actrița își motivează credulitatea prin asumarea dramatică a destinului ei de om chinuit. Ada Galeș (doctorița) manifestă evidente îndoieli. Personajul exprimă exemplar dilemele intelectualului, vulnerabilitățile omului în fața ispitelor, iar expresia de nedumerire de pe fața actriței, jocul ei ezitant reprezintă o altă ipostază plauzibilă a relației cu aceste forme alternative de terapie. Ionuț Toader este o surpriză plăcută, jucând rolul unui funcționar stresat, rătăcit parcă în acest experiment. Un fel de Candid sacrificat pe altarul naivității, a cărui transformare nu e poate cea mai de dorit soluție: își lasă slujba și vrea să se alăture comunității coach, se pare, mult mai bănoasă. Actorul dispune de un umor sec, numai bun să ilustreze deruta sub presiunea unei corporatiste-șefe (Iuliana Moise) ale cărei comenzi nu le mai suportă. În fine, cu excepția unui accesoriu scenografic inutil care intervine în final, un obiect aerian cu iz de OZN, spectacolul are coerența și argumentele pentru a convinge că teatrul social are nevoie și de adevăr artistic. Se râde copios la acest spectacol, cu sens și fără obsesii militante.
