Casa în flăcări

Pelicanul îşi ciuguleşte măruntaiele, hrănindu-şi cu propriul sânge puii înfometaţi. Se sacrifică, potrivit legendei. Deşi, după Frederik, cartea de zoologie o infirmă. Şi mai ales viaţa. Teatrul lui Strindberg demitizează, cu o privire extrem de lucidă şi dureroasă, relaţiile dintre oameni, instituţiile care ar trebui să funcţioneze ca piloni ai societăţii, în special familia. În Pelicanul, Strindberg pătrunde în măruntaiele acesteia cu o fină analiză psihologică, operând în profunzimea dramelor maligne care o distrug, transformând-o lent şi iremediabil în opusul a ceea ce ar trebui să fie: adăpost, refugiu, loc al comuniunii. Familia devine, în Strindberg, câmpie a Armaghedonului, unde forţe puternice şi obscure îşi dispută sufletele, transformând viaţa de fiecare zi a unui cămin burghez, aparent civilizat, într-un război al tuturor. Drama pare familiară; soţia şi mama, aparent respectabilă, e o adulteră. Îşi ucide indirect soţul care moare în urma unui infarct, dispreţuit de copii şi alungat din propria casă. Axel e amantul şi ginerele imoral, atras de promisiunea unei moşteniri frumoase. Nu o iubește pe tânăra Gerda, dar se căsătorește cu ea din interes și pentru a trăi sub același acoperiș cu amanta, mama proaspetei soții. Adevăratele victime într-un astfel de război casnic sunt, de fiecare dată, copiii. Strindberg are o acuitate specială în a reda drama sufletelor simple, pure, prinse în pânza de păianjen a cruzimilor, a minciunilor urzite de cei din jur. Fratele şi sora, Frederik şi Gerda, se autocaracterizează, îşi fac portretul în oglindă, încurajaţi de atmosfera bahică: sunt „nedezvoltaţi”; adică oameni pe jumătate, făpturi neterminate, la trup şi la suflet. În clipa în care încearcă să zboare din căminul părintesc, să-şi găsească drumul în viaţă, fie prin studii, fie prin întemeierea unei familii, aceşti pui de pelican realizează că aripile nu le-au crescut suficient sau că le-au fost frânte din copilărie. Întregul scenariu se construiește ca o colivie în care cea care ar fi trebuit să fie „pelicanul”, mama, se dovedește a fi o pasăre de pradă. Într-un fals moment de abandon, o tentativă de dialog sincer între sora şi fratele care „nu şi-au vorbit niciodată” apare, ca o voce din off, scrisoarea tatălui mort. Citind-o, copiii primesc confirmarea a ceea ce intuiau deja. Mama, căreia fiica i-a construit un portret ideal, e în realitate o ființă crudă și egoistă, care a sacrificat totul propriei persoane. Axel este personajul mediocru în căutare de victime, lipsit de conștiință. Adevăratul „pelican” a fost tatăl, căruia Frederick și Gerda îi reconstituie portretul post-mortem, într-o evocare plină de tandrețe și amărăciune, în culorile cenușii ale unui iremediabil prea târziu.

Pelicanul este o interesantă tapiserie în care se întrețes diferitele straturi de profunzime ale dramelor individuale, ca o multitudine de fire secundare ce susţin conflictul principal, dar irump totodată în atmosfera sumbră, greoaie, specifică teatrului nordic. Fiecare personaj este, într-un anumit punct al biografiei lui, „un pelican”, o pasăre liberă, făcută să iubească și să se dăruiască; dar și o pasăre de pradă, gata să atace atunci când cruzimea vieții o amenință. Regizorul Florin Liță dă picturalitate Pelicanului prin felul în care construiește scenele interioare, făcând din fiecare confruntare un tablou în miniatură. Spectacolul se deschide cu apariția mamei într-o postură studiată, regia creionându-i portretul din câteva tușe rapide, sigure: privește circumspectă în jur, să nu fie descoperită în timp ce ascunde bijuterii de familie într-o eșarfă. E femeia narcisistă, bântuită de fantoma soțului mort față de care nu-și manifestă durerea doliului, dar de care se teme. Într-o permanentă confruntare cu ea însăşi şi cu ceilalţi, hărţuită de conştiinţa vinovată, face eforturi supraomeneşti să se re-compună potrivit imaginii la care ştie că nu se va ridica niciodată, a pelicanului.

Mama și fiul

O confruntare puternică și nuanțată, care joacă pe toate registrele sensibilității și ale psihicului. Frederick dorește să-și continue studiile, dar mama îi reproșează că tatăl nu i-a lăsat decât datorii. Mai mult decât atât, îi cere fiului atins de tuberculoză să-și caute o cameră în oraș, deoarece în casa părintească vor veni să locuiască tinerii căsătoriți, Gerda și Axel. De la primele cadre, relația dintre mamă și fiu e conflictuală, îmbibată de ură mocnită care izbucnește la răstimpuri, ca jeturile de lavă fierbinte, transformând orice punct de legătură în cenușă. Mama e incapabilă să ierte şi asta îi face viaţa imposibilă. O trădează micile detalii pe care actrița Florina Gleznea le construiește admirabil, într-un metadiscurs al gesturilor și al stările interioare ce dublează, ca o voce la octavă, propria ei voce. Frederick se joacă de-a v-ați ascunselea, aliindu-se în confruntarea verbală cu portretul tatălui mort, căruia îi împrumută propria voce. De altfel, mama resimte similitudinea celor două glasuri, al tatălui și al fiului, ca pe o tortură continuă, un semn din cealaltă lume trimis să-i tulbure conștiința. Alex Popa își construiește personajul pe un amestec de ludic și fragilitate, care la final, în anticamera morții, izbucnește într-un act de maximă cruzime: violul mamei. E excedat de durerea de-a trăi și boala vine ca o eliberare din iadul politicos al familiei.

Mama și amantul

Cezar Antal îl interpretează pe Axel într-o manieră sobră, realistă, aducând prin personaj un contrapunct la izbucnirile emoționale, furibunde ale familiei. El este intrusul, păstrează o doză de detașare și o notă de ambiguitate, lăsându-ne să decidem în ce măsură poate fi considerat o victimă o poftelor stăpânei casei sau, dimpotrivă, un seducător, al mamei și al fiicei, un mediocru vânător de zestre. Prezența lui în căminul pe care l-a distrus sporește atmosfera apăsătoare, urmele pasiunii pentru mamă se sting în disprețul pentru rigiditatea tinerei Gerda, lipsită de experiență, naivă. Are în comun cu restul locatarilor cruzimea și revolta, disprețul, ura mocnită față de viața care nu-i satisface așteptările, nici capriciile. Și o duplicitate care va zdruncina iremediabil echilibrul sufletesc fragil al celorlalți. Mai ales al fostei amante, acum devenită soacra căreia, la nunta fiicei ei, îi dedică un poem inspirat de legenda pelicanului ce se jertfește. Florina Gleznea interpretează un rol extrem de solicitant, asumând un dublu zbor egal ca intensitate, amploare și profunzime; e și pelicanul ideal spre care tinde neputincioasă, și pasărea de pradă care se dovedește a fi în realitate. Strindberg își dotează personajele cu o circumstanță atenuantă, a eredității, a dramelor moștenite ce se perpetuează în orice încercare de-a evada din capcana prezentului. Tu nu știi prin ce-am trecut eu, îi spune mama Gerdei, încercând să se disculpe. Însă toți o vor ataca cu propriile ei arme: minciuna, cruzimea, umilința, vina de-a nu fi fost mamă, de a-i fi jertfit pe cei cărora ea însăşi le-ar fi fost datoare să se jertfească. Fiica o condamnă la o moarte simbolică, fiul o violează, amantul o umilește alungând-o din propria casă. Dar mai presus de orice, i se refuză, de către toți, iertarea. Nu i se acordă decât umilitorul mamă, iartă-te pe tine însăți. Florina Gleznea ține în echilibru complexitatea stărilor pe care personajul ei le traversează de la o confruntare la alta, dând consistență fiecărei persona care o alcătuiește, conferind Pelicanului robustețe, fascinație cameleonică, amplitudine dramatică. Își construiește prezența scenică cu vocația unei tragediene care nu scutește niciun efort în interpretare, în asumarea fără rest a unei făpturi damnate, conștientă de abisul păcatului, într-o înfricoșătoare așteptare a deznodământului. Tocmai luciditatea o încolțește de pretutindeni, făcând-o să alunece în nebunie.

Mama și fiica

Sunt două marionete manevrate, la distanță de ani, de aceleași sfori ale eredităţii. Amândouă își aruncă în față, pentru a se disculpa, conflicte nerezolvate. Gerda îi amintește mamei cum o învăța să fure, să mintă, îi reproșează abandonul, frigul și foamea. Îi reproșează și ruptura față de tatăl pe care nu l-a văzut cu adevărat, decât distorsionat, prin ochii otrăviţi ai mamei. La rândul ei, mama invocă iadul din propria familie, ca un refren ce iese dintr-o cutie muzicală defectă, sunând lugubru și fals. Anamneza nu funcționează în sensul dorit, al reconcilierii. Vina este, de o parte și de cealaltă, prea grea, rănile sunt profunde, imposibil de vindecat. Gerda, interpretată de Sandra Ducuță, are fragilitatea și delicatețea unei păpuși de porțelan. Asistăm la un teatru al unor făpturi muribunde; dar tocmai această anticameră a morții aduce jocului tensiune, dramatism, o veridicitate care aruncă o lumină stranie asupra propriilor noastre limite. Există, în spatele acestor vinovați de circumstanță, o vină universală, care rezonează în noi și ne face să ne punem întrebări. E impresionantă scena în care mama își ia în brațe fiica, încercând s-o aline ca în copilărie; falsă tandrețe din care Gerda se smulge ca dintr-un coșmar, rostind pentru amândouă sentința de condamnare: aș fi vrut ca tu să nu fi existat niciodată.

Strindberg pare să spună că un astfel de iad familial nu poate fi purificat decât printr-un contra-foc. În clipa în care incendiul mistuie casa blestemată, sursa atâtor nefericiri, Gerda și Frederick regăsesc, paradoxal, bucuria simplă de-a simți lumina și căldura focului – căldura umană refuzată în viaţă. Un spectacol frumos, plin de forță dramatică, halucinant, deopotrivă estetic prin imagine și ilustrația sonoră a lui Adrian Piciorea, prin scenografia simplă și rafinată a Gabrielei Petrov, prin design-ul de lumini conceput de Dragoș Mărgineanu. „Casa în flăcări” devine un purgatoriu în care sufletele simple, fără apărare, distruse de un pelican-pasăre de pradă, se eliberează de povara de-a trăi. //