Casa Lovinescu

As dori ca aceasta seara, in care redeschidem un spatiu - Casa Lovinescu -, dar in primul rand un loc spiritual al culturii noastre, sa stea sub semnul Monicai Lovinescu. De ce? Pentru ca el este totodata un loc al istoriei in care s-a consumat o drama: din aceasta casa a fost luata de catre securisti in toiul noptii (in noaptea de 22 spre 23 mai 1958), la 71 de ani, mama Monicai Lovinescu, aruncata in inchisoare si trimisa la moarte. Daca moartea unui inocent poate fi rascumparata in vreun fel, atunci locul acesta este, acum, cand reintegram un loc spiritual, in primul rand un loc al rascumpararii si al unei reparatii morale. Monica Lovinescu este "raz-bunata", in sensul in care lumea devine mai buna cand o strambatate se indreapta si cand firescul isi reintra in drepturi.
Drumul pe care l-am parcurs pana la aceasta seara a fost lung si, nu de putine ori, lipsit de speranta. Uneori - proiectat pe istoria ultimilor 14 ani de la noi - faptul de a redeschide, asa cum o facem acum, Casa Lovinescu, parea atat de absurd, incat din acest punct de vedere noi traim acum o i-realitate. Imi pare rau ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu sunt cu noi, acum, in aceasta realitate care s-a nascut la granitele utopiei.

Avatarurile unei retrocedari

Apartamentul in care ne aflam a revenit proprietarului de drept, Monicai Lovinescu, urmasa a parintilor sai, in urma unui proces de retrocedare (avocat Doru Cosma) care s-a intins intre 1994-1997. De atunci au trecut, iata, 7 ani. Ce s-a intamplat in acest rastimp? S-au intamplat doua lucruri. S-a cautat mai intai o solutie pentru punerea in practica a hotararii judecatoresti prin eliberarea apartamentului, ocupat din aprilie 1959 de procurorul militar Ioan Nistor, cel care a jucat si rolul de procuror secund in "procesul lui Ceausescu" in decembrie '89. Iar apoi s-au facut eforturile pentru a amenaja apartamentul odata eliberat, potrivit functiei sale culturale si comemorative.

Ambele momente au fost dificile. Formalitatile de punere in executare a hotararii judecatoresti au inceput, prin avocatul Gheorghe Florea, in 1997, trebuind pana la urma sa se caute o solutie amiabila prin mutarea chiriasului intr-un apartament pus la dispozitie de catre Primarie din fondul sau de locuinte. In 1999 m-am dus la Ioan Nistor sa discutam perspectiva mutarii. Mi-a spus ca doreste o locuinta de doua camere care sa indeplineasca urmatoarele conditii: 1) sa fie aproape de Spitalul Militar, pentru eventualitatea unui tratament medical; 2) sa aiba statia de metrou aproape de casa. Si ca aceste conditii doreste sa le discute cu primarul general. M-am dus la Viorel Lis, care era atunci primarul Bucurestiului. M-a primit foarte amabil si mi-a promis ca "se rezolva". A doua zi m-am infiintat la el cu Ioan Nistor. S-a burzuluit putin la fostul procuror ("ia sa nu-mi faci mofturi!"), dar a promis ca va gasi ceea ce i se cere. In cateva zile. ("Pentru doamna Lovinescu, se poate?") Dupa care nu s-a mai intamplat nimic.

Peste vreo doua saptamani l-am sunat pe Emil Constantinescu, presedintele de atunci al României, rugandu-l sa intervina si explicandu-i ca e un now or never pentru implinirea unei reparatii morale. M-a ascultat foarte amabil si comprehensiv, chiar participativ, dar in prima clipa mi-a dat un raspuns straniu. Exista o problema: era certat cu Viorel Lis. De la o vreme nu-si mai vorbeau. Mi-am permis sa-i sugerez ca diferendul personal ar putea fi pus o clipa in paranteza si ca lucrul ar putea fi abordat la nivelul functiilor: intre presedintele tarii si primarul general. Stiam ca pregatea o vizita la Paris, ca urma sa se intalneasca cu reprezentanti ai exilului la Ambasada si ca urma sa o decoreze pe Monica Lovinescu cu "Steaua României". Va fi un moment neplacut, i-am spus. Cum ii veti explica Monicai Lovinescu faptul ca nu s-au putut gasi doua camere in Bucuresti pentru a face o reparatie istorica si pentru a fi onorata memoria lui Lovinescu? Cert este ca interventia lui Emil Constantinescu pe langa Viorel Lis a avut loc, a dat roade si apartamentul in care ne aflam a devenit liber in anul 2000, cand Monica Lovinescu l-a donat Fundatiei Humanitas-Aqua Forte.

Ce devine Casa Lovinescu?

De atunci m-am sfatuit in repetate randuri cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca in privinta felului in care s-ar putea relua traditia acestui loc, cum s-ar putea reface un cenaclu si cum ar putea redeveni locul acesta viu cultural. I-am rugat de fiecare data sa inteleaga ca eu nu stiu sa dau viata acestui loc decat pornind de la viata culturala care palpita in jurul meu, de la doctoranzii mei si de la preocuparile mele profesionale. Desigur atmosfera memoriala a casei o vom putea reface prin fotografii, documente, manuscrise si carti (Virgil Ierunca mi-a spus in repetate randuri ca toata biblioteca lor va ajunge in cele din urma aici); dar functia literara a locului (un eventual cenaclu, munca la editia Lovinescu etc.) nu o pot asigura decat literatii, criticii nostri, specialistii in Lovinescu, profesorii de literatura de la Universitate.

Avem, asadar, un minunat prilej pentru a face o treaba impreuna si pentru a anula prapastia care s-a creat in anii comunismului intre filozofia devenita ideologie si literatura. Usile Casei Lovinescu va sunt deschise pentru a ma ajuta sa dam viata impreuna acestui loc venind din doua directii complementare ale culturii umaniste. In scurta vreme vor incepe sa functioneze aici un cerc de limba si cultura elina pentru doctoranzi in filozofie (clasicistul E. Lovinescu s-ar fi bucurat, cred, sa auda asa ceva), condus de Sorin Vieru si Catalin Partenie, un cerc de fenomenologie de care ma voi ocupa eu, unul de "noicologie" condus de Sorin Lavric. Va astept pe dumneavoastra, lovinescologi, critici literari si profesori de literatura, sa adaugati acestei case dimensiunea ei nemijlocit lovinesciana.

Despre o amenajare si un nou inceput

Cel de al doilea moment dificil, care a inceput imediat dupa eliberarea apartamentului, a fost amenajarea lui. Nici macar un singur obiect din cele care au apartinut familiei Lovinescu nu se mai gasea aici. Cu ajutorul doamnei arhitect Gabriela Tabacu, conferentiar la scoala de Arhitectura, am gandit amenajarea locului potrivit functiilor sale culturale. Sunt rafturi de biblioteca peste tot, multe rafturi (Monica Lovinescu a cerut ca ele sa nu fie inchise, pentru ca in vremea lui Lovinescu toate cartile erau la vedere), iar camera centrala poate deveni, dupa nevoie, cand sala de conferinte sau de cenaclu, cu 40 de locuri (ca acum), cand sala de colocviu, seminar etc., prin utilizarea unor mese modulare in jurul carora incap pana la 20 de persoane. Am primit deja, ca donatie din partea firmei PowerNet, trei computere performante la care se pot pregati si pagina reviste, editii etc. Investitiile in reamenajarea apartamentului - care s-a facut in doua etape: igienizarea (in 2001), apoi, parasindu-ne fortele financiare, amenajarea propriu-zisa abia la finele lui 2003 - s-au urcat la 800 de milioane de lei (20.000 euro). Banii au venit din mai multe surse: donatii succesive ale Editurii Humanitas catre Fundatia Humanitas-Aqua Forte (500 de milioane de lei), drepturi de autor ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca (200 de milioane), premiul GDS pe anul 1999 (10.500.000 de lei) si premiul "Cartea anului" pe care România literara l-a acordat Monicai Lovinescu pentru Jurnal 1990-1994 (100 de milioane).

Am recompus din fotografii atat semnul lovinescian sub care sta spatiul acesta - la loc de cinste se afla trei fotografii clasice ale lui E. Lovinescu, apoi, in prelungirea lor, un perete cu iconografia familiei Ierunca-Lovinescu - cat si complinirile lui cu directiile amintite. De aceea pe alt perete se afla fotografiile Heidegger, Noica, Dragomir. Deosebita mi se pare "camera mamei", tapetata cu fotografiile Ecaterinei Balacioiu-Lovinescu si cu cele ale copilariei Monicai Lovinescu. De aici, de la masa asezata sub fereastra care da spre cheiul Dambovitei, ii scria Ecaterina Balacioiu fiicei ei aflate la Paris, conturand de fiecare data momentul regasirii lor acolo. Si tot de aici, din camera unica ce-i fusese lasata (din 1950 traia "la comun" cu cei care-i fusesera adusi in casa) a fost "ridicata" mama Monicai Lovinescu in 1958 si dusa, cu ochelari de tabla, la Malmaison. Revin, in incheiere, la ceea ce spuneam la inceput. Cred ca ne aflam, aici, intr-un loc "sacrat". Intre peretii acestia care inchid nu mai mult de 100 de metri patrati s-a desfasurat un capitol din istoria literaturii noastre si, pe de alta parte, tot aici s-a consumat un fragment din tragedia lumii noastre de dupa razboi. Ca in orice casa, iti vine sa spui, s-a trait si aici, pur si simplu. S-a mancat, s-a ras, s-a citit, s-a discutat, s-a plans, s-a sperat. Numai ca nu este asa. Caci nu ca in orice casa, aici s-au intamplat lucruri care ne privesc pe toti si aceste lucruri s-au intamplat cu oameni care ne privesc pe toti. Ne aflam aici tocmai pentru a spune asta si pentru a marca, in destinul acestui loc, o continuitate si un nou inceput.

Nicolae Manolescu: Lovinescu - unul dintre spiritele cele mai democratice, cele mai liberale si cele mai constante din prima jumatate a secolului XX

Faptul de a ne intalni astazi, aici, intr-o astfel de imprejurare nu putea fi banuit de nimeni acum cateva decenii sau chiar acum cativa ani. Toata povestea lui Lovinescu, a casei, a intamplarilor de dupa 1948 are doua laturi. Exista o latura tragica absolut ingrozitoare si o latura caragialiana - culmea!, tocmai lui Lovinescu sa i se intample asta, tocmai lui, care era atat de convins ca institutiile si mentalitatile descrise de Caragiale s-au perimat. Ei, a tinut Caragiale sa-l dezminta de pe lumea cealalta si sa ne arate nu numai ca nu s-au perimat, dar ca-si gasesc loc si ocazie de manifestare chiar in regimuri cum era regimul comunist romanesc, care n-avea absolut nici o legatura cu epoca lui Carol I sau cu interbelicul din Romania. Pentru ca, intr-adevar, stai sa te gandesti: ce poate fi mai caragialian decat un personaj ca acest Nistor, chiriasul apartamentului in care s-a sfarsit Lovinescu, care mai pune si conditii ca sa se mute din el.

Acest Nistor apartine unei lumi absolut ingrozitoare si care ii face o uriasa nedreptate postuma lui Lovinescu (criticul ar fi spus ca se sinucide daca intra rusii la noi). Or, Lovinescu a fost unul dintre spiritele cele mai democratice, cele mai liberale si cele mai constante din prima jumatate a secolului XX. Daca in interbelicul romanesc a existat o miscare liberala si democratica foarte serioasa, mult mai serioasa decat se vede prin cartile de istorie, unde ai impresia ca n-au existat decat fascisti si comunisti, aceasta miscare i-a cuprins pe toti criticii romani importanti, mai putin unul singur. Toti au fost spirite democratice, deschise, prooccidentale, liberale. E probabil ceva in critica literara care te face democrat. Nu e in roman, nu e in poezia lirica, nu e in dramaturgie, uite ca e in critica. Lovinescu, din acest punct de vedere, e chiar un caracter, adica este o capacitate de a nu abdica de la niste principii, de altfel foarte simple si de bun-simt.

Am in fata o carte scoasa de curand de Editura Paralela 45: Eugen Lovinescu, Revizuiri. Este o selectie a revizuirilor, a acelor texte ale lui Lovinescu incepand din deceniul al doilea al secolului XX, in care Lovinescu revizuieste moral, literar o multime de lucruri. Aceasta carte are un lucru extraordinar, dincolo de valabilitatea in absolut a tuturor textelor. Se vede aici foarte limpede nu numai ce inseamna revizuirile, dar si de ce in anumite epoci e nevoie de revizuire. Lovinescu face revizuirile putin inainte si dupa primul razboi mondial, in functie de comportamentul unei parti a intelectualilor romani, a celor care au ramas in Capitala ocupata, care au scris la ziare germane, care au primit bani ca sa scrie intr-un anume fel. Si Lovinescu spune ca nu se poate ca, intr-un eveniment atat de extraordinar, de inspaimantator, de major, cum este razboiul mondial, sa nu vezi in toata splendoarea ei si constiinta buna romaneasca, dar si pe cea rea.

Or, noi acum, dupa 1989, venim dupa 40 de ani de comunism in care s-au intamplat niste lucruri de neinchipuit inainte. Gabriel Liiceanu spunea ca n-avem fenomenologi, n-avem filozofi sau ca n-avem destui. Monica Lovinescu imi spunea acum cativa ani: "Voi ati trait o experienta istorica absolut uluitoare, si morala, de toate felurile. Unde sunt romanele, documentele formidabile, cum au rusii, de pilda? S-a umplut literatura ruseasca de romane, inspaimantatoare unele. Unde sunt? Voi ce faceti?". Si i-am zis: "Noi ce putem sa facem? Facem si noi ce ne tin puterile, mai ales ca unii dintre noi chiar sunt convinsi ca revolutia a avut loc ca sa faca ei pornografie. Au inteles libertatea ca pe un mod de a spune toate prostiile fara sa-i cenzureze nimeni". Sigur ca revizuirea este necesara si Lovinescu este confirmat inca o data intr-un mod extraordinar. Revizuirea nu e numai aceea morala, nu e numai aceea literara, e un proces foarte complicat. Nu putem merge numai pe un plan sau pe altul si nici Lovinescu n-a facut-o. Ne aflam in aceasta casa, unde se tineau sedintele Cenaclului Sburatorul. De fapt, ce era acest cenaclu? Era un loc unde veneau oamenii si citeau si ce era vechi si trebuia revizuit era revizuit, ce era nou si apreciat era apreciat si, incet-incet, s-au nascut o literatura, un anumit spirit, o mentalitate. Iar pentru noi, care o predam la scoala, e destul de limpede ca este alta literatura decat aceea care se facea inainte de razboi. Ruptura aceea a insemnat ceva, Lovinescu nu vorbea in vant cand spunea ca e o literatura noua, care are alt spirit, alta stilistica, alta tematica. Si dupa '89 ar trebui sa fie acelasi lucru, daca noi am fi oameni seriosi. Si cred ca, mai devreme sau mai tarziu, se va observa acest lucru. Inca o data Lovinescu ne da conceptul, termenul de care avem nevoie ca sa ne facem acest proces de constiinta si sa ne intrebam: la urma-urmelor, nu suntem si noi vinovati de tot ce s-a intamplat?

Zilele trecute citeam un articol intr-o revista despre jurnalul Monicai Lovinescu pe care Romania literara l-a premiat anul trecut. Nimeni n-a stat sa faca o mica socoteala: toti cei care au injurat-o ca la usa cortului pe Monica Lovinescu, care au insultat-o, care au scuipat-o, in absenta, bineinteles, intarind intr-un fel oroarea care se intamplase cu mama ei, cu cartile, cu casa, toti, in afara de unul care a murit, sunt bine merçi, au avut sau au functii mari dupa 1990 in cultura. Nimeni nu le-a zis niciodata nimic, traim impreuna cu ei, ne ducem la teatru si dam peste ei, ne ducem la televiziune si dam peste ei. Si am uitat cu totii ca Baba la uluci a fost scrisa de unul dintre primii presedinti ai Televiziunii Romane de dupa 1990, ca interviul cu mama lui Ierunca, mincinos de la un capat la altul, a fost scris de Dinu Sararu, directorul Teatrului National din Bucuresti si ni se pare ca e normal, ca e bine, de ce sa ne uitam inapoi? Sa ne uitam inainte, ca totul e frumos si pana la urma o sa scapam noi si de chestiile astea! Uite ce patim daca nu ne uitam inapoi. Ne trezim cu aceste fantome sanatoase si vesele, cu functii si cu onoruri. Nu zice nimeni sa li se ia capul. Nici Lovinescu n-ar fi fost de acord, era un liberal, dar macar sa ne lase in pace. Conditia ca noi sa-i lasam in pace ar fi sa ne lase si ei pe noi.

Ioana Pirvulescu: Cum a fost posibil ca Cenaclul Sburatorul sa dureze din 1919 pana in 1943?

Gratie unui eveniment literar exceptional - aparitia Agendelor lovinesciene, am putut sa fac o numaratoare care m-a pus pe ganduri. E. Lovinescu isi umplea cam 40-43 de duminici pe an cu sedintele Cercului Sburatorul. Le nota atent: intre 1923 si 1943, adica perioada cuprinsa in agende, sunt 773 de sedinte. Sa adaugam cam 41 de sedinte pe an si din 1919, cand incepe cenaclul, pana in 1923, perioada ramasa in afara Agendelor. Ies, in total, 937 de sedinte ale Sburatorului. Acestea tineau cam 3 sau 4 ore, dupa-amiaza, incepand de pe la 5 sau 6. Ceea ce inseamna, la 4 ore pe saptamana, sa zicem, un total de 3.748 de ore. Daca mai inmultim cu 60 de minute, ies peste 200.000 de minute, iar daca mergem pana la secunde sunt peste 13 milioane. Cum timpul e subiectiv atunci cand lecturile erau plicticoase - si un asemenea lucru s-a intamplat cand si-a citit Camil Petrescu, cateva ore, Danton - aceste secunde, credeti-ma, contau fiecare foarte mult si pot fi socotite inzecit.

Intrebarea mea, care porneste de la acest calcul, dar nu mai are nimic de a face cu aritmetica: cum a fost posibil ca acest cenaclu sa dureze din 1919 si pana la moartea lui Lovinescu, in 1943, aproape fara intrerupere? Cum de a fost posibil acest lucru intai din punctul de vedere al amfitrionului, cum de nu s-a saturat Lovinescu, cum de nu a renuntat? Pentru ca exercitiul acesta al ascultarii unor lecturi proaste (cele proaste erau mai dese decat cele bune) cere un efort urias si o rabdare incredibila. Si cum de nu s-a intrerupt cenaclul, in al doilea rand, din perspectiva "combatantilor", asa cum s-a intamplat cu Junimea? Voi incerca un raspuns propriu, fara sa-l consider, bineinteles, singurul posibil. In ce-l priveste pe Lovinescu, el a inceput acest lucru datorita unui mit, si anume ca-l va descoperi pe "Marele Necunoscut", cum il numea, mit cu care a trait toata viata. De la un moment dat nu mai putea sa renunte, pentru ca ce s-ar fi intamplat daca Necunoscutul, noul Eminescu, venea tocmai dupa ce el ar fi intrerupt cenaclul? A avut rabdarea sa astepte toata viata, sa fie constant intr-o perioada in care totul se schimba. In ce-i priveste pe "combatanti", acum. Fireste ca ei nu erau aceiasi, dar exista cate un nucleu constant.

Tinerii veneau din diverse motive, atrasi de faima criticului, doritori de glorie, iar unii dintre ei doar ca sa obtina un volum cu dedicatia lui Lovinescu, pe care apoi il vindeau la anticariat, pentru ca un volum cu dedicatia lui se vindea mai bine. "Atentie cordiala!", asa scria el si cred ca acesta ar putea fi si motto-ul criticului, atentia cordiala este trasatura lui publica, tipica. Cred insa ca, pentru scriitorii valorosi, pentru scriitorii formati deja, era nevoia instinctiva a unui exercitiu pe care l-as numi creative reading (si nu creative writing, care e azi in actualitate). De la Thomas Mann si pana la Balzac sau Flaubert, marii scriitori au simtit nevoia lecturii cu glas tare si asa s-a intamplat si cu cei de la Sburatorul. Lectura aceasta, esentiala, de pilda, in cazul traducerilor - si la Sburatorul se citeau si traduceri, si critica - functioneaza ca un revelator.

Mihai Zamfir: Romania in care a trait E. Lovinescu

Lovinescu este perceput ca o persoana reprezentand o institutie culturala. Toti specialistii care au scris despre el pana acum se refera la Lovinescu ca la cel mai important critic roman interbelic, la cel care si-a pus amprenta solid asupra realitatii culturale si care, dincolo de orice revizuiri, cateodata spectaculoase, a fixat o scara de valori ce in mare a ramas. Intr-un asemenea decor si intr-un asemenea moment, vreau sa va spun ca sunt mai ales sensibil la exact ceea ce a insemnat din punct de vedere concret, al ansamblului material, Romania in care a trait Lovinescu. Era o tara de o modestie frapanta. Lovinescu traia aici ca un burghez putin mai inlesnit. Era foarte orgolios, fara indoiala, dar felul lui de viata era cel al unei modestii frapante. Acest om care avea o cultura clasica formidabila, care traducea clasicii greci si latini, care stia perfect franceza si germana, care mai stia si alte limbi si care ii citise pe autorii fundamentali in original, acest om totusi ducea o viata pe care astazi o putem califica drept abia decenta.

Ce facem noi aici, acum, este o operatiune aproape muzeala. Din Romania lui Lovinescu n-a mai ramas aproape nimic. Si spun Romania, nu spun opera, nu spun casa, nu spun biblioteca. 45 de ani de dictatura au distrus o mare parte a elitelor si a atmosferei in care acei oameni traiau, iar acum, cand Romania traverseaza o faza de vulgaritate extrema, probele de masura absoluta par, pe cat de nelalocul lor, pe atat de curioase. Noi am putea incerca nu sa reconstruim acea Romanie disparuta, dar sa salvam cateva insule, cateva piese muzeale prin care acea Romanie mai exista, cel putin in constiinta noastra. Animati de un decor, sa incercam ca piesele muzeale sa nu ramana doar piese muzeale, ci, daca e posibil, candva, sa se largeasca si la un public nou venit care habar nu are nici de epoca interbelica, dar din fericire in curand nu va mai sti nimic nici despre comunism. Sa incercam un punct de plecare nou, la care un asemenea model sa fie fructificat. As zice ca e un fel de speranta, poate desarta la ora actuala. Dar sa nu uitam ca marile momente ale culturii s-au nascut intotdeauna din utopii, din sperante desarte, din pariuri pe care nimeni n-ar fi dat o centima si care pana la urma au rasturnat, daca nu lumea, cel putin cultura.

Dan C. Mihailescu: Inaugurarea Casei Lovinescu este un dar

Cred ca pentru fiecare dintre noi ce se intampla aici este un dar. Pe de o parte, trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ajung sa prinda in viata momentul de astazi. Pe de alta parte, trebuie sa-i multumim lui Gabriel Liiceanu ca a avut aceasta daruire formidabila de a face un arc de bolta in care practic eu nu mai speram. In '90, cand mi-a fost dat sa o intalnesc pentru prima data pe d-na Lovinescu, mi-a spus: "Nu inteleg, ce-aveti de umblati asa ca betivii, din gard in gard? Stanga, dreapta. Nu vedeti decat Belu Zilber versus Zelea, Noica versus Patrascanu. Numai extrema stanga, numai extrema dreapta. Voi la Lovinescu nu va ganditi?". Abia atunci cand dansa mi-a spus ca nu exista numai stanga si numai dreapta, ci exista un drum de mijloc, o sfanta cale de mijloc, am inceput sa ma gandesc la acest lucru.

Pentru mine, ca un om de centru-dreapta, este foarte bine ca, aici, in camera cenaclului Sburatorul, pe o parte, pe partea dreapta a mea, pe partea stanga a dvs., se afla fotografii cu Lovinescu si pe partea cealalta Noica si Heidegger. Este o minunata idee de simbioza europeana cu revista Ideea romaneasca, daca vreti. Pe de alta parte, venind azi aici, ma gandeam ce minunat ar fi sa asistam la un fel de happening, reluarea Cenaclului Sburatorul, condus de Manolescu. Cat de buna, cat de minunata ar fi aceasta sinteza intre sociologi, filozofi fenomenologi si artisti literati. Sper ca in 10-20 de ani, din lucrarea care se va face aici, sa iasa Istoria civilizatiei romane postmoderne! Intr-un timp care este axat, cum e cel de azi, pe destructurare, pe sfaramare, pe demantelare, pe tot ce inseamna desfacere, faptul ca se mai poate face, ca se mai incheaga ceva mi se pare extraordinar.

Gabriela Omat: O reverie: un centru de studii lovinesciene si o bursa "E. Lovinescu"

In apartamentul in care ne aflam, Lovinescu a locuit ceva mai putin de 5 ani, iar Cenaclul Sburatorul si-a desfasurat aici ultima secventa de activitate. Erau ani de razboi, intr-o lume debusolata, scindata de fanatism si optiuni sau cameleonisme tulburi, intr-o agresiune a istoriei de o violenta pe care frumosii ani ai vechiului Sburator erau departe de a-i imagina macar. Si in Memorii si in Agendele criticului poate fi regasita atmosfera aceasta, cu provocarile ei radicale, cu ultragii ireparabile, cu oameni care se schimba la fata si atitudine, cu enorma rumoare a timpului care se rostogolea spre o alta istorie. In plan personal, cu marile spaime date de explozia bolii care urma sa-l ruineze si sa-l rapuna de fapt, dar si somatiile de compromis ale momentului si eforturile adesea eroice de a le rezista. "Plang ca un copil pe strada", nota in Jurnal intr-una din aceste zile E. Lovinescu. Despre el s-a spus, intr-o pagina destul de cunoscuta, ca era un adevarat european, iar casa lui un spatiu unde civilizatia si civilitatea controlau intotdeauna adversitatile. Nu o data vehement si chiar nedrept in intimitatea Jurnalului, E. Lovinescu s-a aratat in micul spatiu public in care isi transformase casa un om de incontestabila integritate. S-a spus despre aceasta casa de nu putine ori ca in acei ani era o adevarata oaza, poate singura din Bucuresti in care se putea respira.

Intr-o pagina patetica, istoriseste I. Negoitescu, venit din Sibiu, expeditia lui meticuloasa de-a lungul strazii Campineanu, intr-o toamna magnifica de la inceputul anilor '40, pentru a gasi casa lui E. Lovinescu, despre care nu aflase ca s-a mutat din Campineanu. Dupa ceasuri de ratacire intr-un Bucuresti care-l naucea prin agitatie, zgomot si multimea ispitelor, a descoperit pana la urma noua adresa si perseverenta i-a fost rasplatita de o primire seniorial-protectoare, dar atat de invaluitoare, incat tanarul plonja intr-o euforie, vecina cu transa pe care a pastrat-o in amintire toata viata. Aceasta locuinta a lui E. Lovinescu, careia i-a fost dat a fi profanata de istorie si de oameni, se cuvenea a fi exorcizata. Era o datorie sa i se restituie rostul. Printr-un act cultural demn de elogiu, ea redevine, iata, Casa E. Lovinescu. Va adaposti un cenaclu, un centru de studii filozofice, o revista. Eu mi-am ingaduit o reverie, o ipoteza timida, anume, ipoteza unui mic, dar temeinic centru chiar de studii lovinesciene. Si de ce nu?, o bursa "E. Lovinescu" pe care vreun sponsor ar putea-o oferi, in beneficiul studiului de istorie, critica literara si editare de text.

Alexandru George: Opera si spiritul lui E. Lovinescu

In afara de calitatea mea de editór al lui Lovinescu, sunt unul dintre rarii supravietuitori ai momentului cand s-a pus placa comemorativa, in octombrie 1946, pe fatada acestei cladiri. Eram foarte grav bolnav si eram convins ca n-o sa mai traiesc decat cateva luni sau un an. Se simtea moartea care venise odata cu regimul comunist, pentru lumea care apartinuse lui Lovinescu si el ei, o lume care era si a mea.
Din fericire, moartea m-a ocolit pe mine, dar nu si cultura romana pe care, fara sa o nimiceasca, a distrus-o in buna masura. In cazul lui Lovinescu, ea a fost deosebit de nefasta. Au fost distruse biblioteca lui, marea lui colectie de scrisori, ciornele, manuscrisele. Biblioteca lui era aceea a unui savant, un latinist, un clasicist, un doctor la Sorbona, plus ca avea toata literatura romana, putem fi siguri, in casa lui. Fata de Lovinescu putem avea doua atitudini foarte bine precizate si determinate de realitatea insasi a personalitatii si operei lui. In primul rand, el este un scriitor valoros, dar cum insusi a observat, valorile nu sunt eterne. Impresionismul, care era de fapt intuitionismul, nu mai ocupa primul loc in critica literara, desi intuitia sta la baza actului critic. Memorialistica lovinesciana, literar vorbind, este partea cea mai valoroasa, mai ales Agendele. Acest om, care a tinut asa de mult la perfectiunea stilistica, traieste un triumf din niste insemnari, de cele mai multe ori, descifrate cu lupa, si care contin expresii ce nu intrau in vocabularul lui. Sunt cuvinte si fraze intrerupte, scrise intr-o stare de enervare. Pe de alta parte, e bine sa reincercam sa reintroducem spiritul Lovinescu, pentru ca el a fost un critic absolut inconcesiv.

Imediat dupa moartea lui, Vianu a scris un articol foarte defavorabil despre Lovinescu, in 1946, in Lumea lui Calinescu. A spus ca lui Lovinescu, la inteligenta lui extraordinara, la gradul lui de cultura si de talent, i-au lipsit aplauzele propriu-zise si aprobarea unui grup, pe care el si l-a facut acasa. Adica n-a triumfat la Academie, n-a triumfat la Universitate, a fost un simplu profesor de liceu, de fapt a fost un profesor universitar fara catedra (fapt stabilit de mine). Insa instinctul lui de dominatie, pe care Vianu il vedea ca structural pentru personalitatea lui, se satisfacea prin intransigenta actului critic. Ca sa reintroduci acum acest spirit, dupa atatia ani de comunism, ar fi o mare performanta pe care o doresc tocmai acestui cenaclu. Revenind la cazul lui Lovinescu, cred ca ar fi urgente cel putin doua proiecte. In primul rand ar trebui deschisa o discutie despre realitatea cenaclului atunci, posibilitatea de a-l reface acum si actiunea lui efectiva. In al doilea rand, ar trebui sa-i sensibilizam pe oamenii cu bani, pentru a-i edita opera, oprita, in ceea ce ma priveste, la volumul IX.

Barbu Brezianu: O amintire foarte calda

O singura data am fost la cenaclul maestrului criticii romanesti, Lovinescu, insa atmosfera era asa de destinsa, si multe cucoane batrane, ca m-a speriat. Si n-am mai venit a doua oara. Am ramas cu o amintire foarte calda. Am preferat sa-l citesc pe Lovinescu, l-am urmarit in toata evolutia lui, care a fost magistrala, spectaculoasa si am ramas cu o amintire asa de frumoasa care nu poate fi talmacita in cuvinte decat prea prozaice, dar o amintire autentica, care mi-a mers la inima.

A consemnat Rodica Palade