Pe aceeași temă
21 martie 2017, orele 21.30. Grand Place din Bruxelles, cel mai vizitat spațiu turistic bruxellez, este plin de lume străină, mai ales tineri care își fac nesățioase selfie cu telefoanele în vârf de băț sau depărtând brațul atât cât să încapă scăfârliile turtite în ecran, pe fondul fabuloaselor clădiri de secol XVII luminate artistic. Câteva zile însorite, fără obișnuitele ploi, au produs temperaturi îngăduitoare pentru plimbări prelungite de seară. Probabil că belgianul de baștină detestă să se plimbe pe aici, simțindu-și orașul cotropit de turiștii voioși care stau ciorchine pe gard să vadă statuia pitică botezată Manneken Pis, mănâncă ciocolată, scoici și cartofi prăjiți, fotografiind totul, pentru a trimite instantaneu pozele pe Facebook.
In afară de restaurantele care își etalează moluștele, de ciocolaterii și magazinele de suveniruri, la ora târzie de seară prăvăliile sunt ferecate. În mod surprinzător, luminile aristocraticului magazin de dantele dintre restaurantul Velierul de Aur și ciocolateria Godiva sunt aprinse, iar ușile deschise. Cele două vitrine spectaculoase, unde poți vedea ca într-o dioramă istoria celebrei dantele belgiene, suferă de o inexplicabilă dezordine și sunt obturate de anunțuri tipărite pe hârtie banală, în dezacord cu ștaiful magazinelor de lux: „Last days before closing“, „21 March“, „Excepțional prices: 50%, 70%, 80%“, „Liquidation“. Chiar să nu știi engleza și tot înțelegi, în limbajul internațional al shoppingului, că frumoasa prăvălie Rubbrecht, așa cum este inscripționat numele pe frontonul Maison de L’Ange, se închide.
Înăuntru, un cuplu de italieni negociază dantele vechi, de secol XIX, dacă e adevărat ce explică femeia între două vârste care scoate din cutii de lemn gulere crem din dantela cea mai fină. În urmă cu un an, marfa asta se vindea cu mii de euro, acum se discută de sute sau chiar de zeci. Peste tot sunt afișate 2 euro, 3 euro, 5 euro, prețuri de neimaginat altădată, când intrai cu sfială, ca într-un muzeu, fără a îndrăzni să cumperi.
La celălalt pult, o doamnă în vârstă strânge cu mâini delicate marfa lăsată pe tejghea de alți curioși, mutând-o dintr-o parte în alta, fără vreo logică. Pare răvășită. Își trece des mâna dreaptă prin păr, apoi își adună cardiganul cenușiu de angora cu un gest de autoprotecție. Decid să cumpăr ceva, să dau lovitura. Aleg un guler superb redus acum de la câteva sute de euro la 30. Mai cer un fluture, șervete de masă din batist ajurat și câteva dantele mici, splendide, pentru daruri. „De ce închideți?“, întreb. „Trebuie să acceptăm că s-a terminat“, răspunde doamna în vârstă. „Nu mai există interes pentru ce vindem noi de 44 de ani, aici, în Grand Place. Tinerii nici nu se mai opresc la vitrine, lumea nu mai cumpără, nici Bruxelles nu mai e ce a fost“, spune cu amărăciune, mângâind broderia decupată a feței de masă întinse pe tejghea.
Afacerea familiei Rubbrecht a început în anii ’70, exact în locația de acum: Maison de L’Ange nr. 23, Casa Îngerului, situată între Casa Velierul de Aur, cândva sediu al breslei croitorilor, și Casa lui Joseph și a Annei de la nr. 21-22. Este uimitor, pentru vizitatori ca mine din țări ex-comuniste, unde sub dictaturi s-a estompat, dacă nu s-a șters complet, noțiunea de proprietar, cum edificii originare din secolul al XII-lea sau al XV-lea păstrează intactă istoria posesorului, arhitectului, restauratorului ș.a.m.d. La Maison de L’Ange a fost locuința negustorului Jean de Vos, brutar și patiser din secolul al XVI-lea, bunicul sculptorului Marc de Vos, care și-a lăsat amprenta în lucrări de fațadă din Grand Place, ca Maison de Renard, Maison de Brasseurs sau în interiorul Catedralei Notre-Dame de Sablon. Casa a fost distrusă în 1695 de trupele franceze ale mareșalului de Villeroy și refăcută doi ani mai târziu, în stil baroc, probabil după proiectul urbanistului-șef de atunci, Guillaume de Bruyn. De altfel, anul 1697 este gravat în piatra construcției ca dată a reconstrucției. După două secole, Casa Îngerului primește o fațadă nouă semnată de arhitectul A. Samyn, cu pilaștri și capiteluri ionice, cu ornamente în formă de frunze de acant și trei vase de piatră, cum cerea moda vremii.
În acest loc prestigios a stat magazinul de dantele Rubbrecht, afacere de familie a lui Frans și a Annei Rubbrecht, preluată de la o verișoară care ținuse buticul din 1957. Logo-ul e un desen stângaci cu o dantelăreasă lucrând pe fundalul Primăriei. Familia s-a mândrit mulți ani cu o exclusivitate: a rămas singurul magazin de dantele din Grand Place capabil să ofere dantele autentice de colecție, dar și creații proprii, demne de competiție. De altfel, Eline, fiica Annei, întâlnită în ultima seară a acestei aventuri, este și creatoare de dantele, prezentate la Expoziția Universală de la Madrid în 1992.
Locul magic din Grand Place a atras multă vreme lume bună, dispusă să asculte explicații interesante despre tradiția dantelei belgiene, despre stiluri și aportul artistic al unei meserii căzute azi în desuetudine. „Încă mai avem câteva lucrătoare care scot minuni din mâinile lor, după modelele tradiționale cele mai complicate, dar fac și dantele moderne“, îmi mărturisea Anna Rubbrecht, arătându-mi câteva exemplare de o melancolică frumusețe. Dantele diafane, ușor îngălbenite, dantele ca spuma, închipuind rețele florale sofisticate, gulerașe brodate pentru fetițe, batiste străvezii din bumbac cu bordură îngustă de dantelă și monogramă, o imensă față de masă cât peretele pentru sufragerii princiare, toate acestea vor fi împachetate și vândute „en gros“ sub prețul lor sau aruncate pe Internet, la cheremul ignoranților. De altfel, superbele fețe de masă din chiffon, cu broderie spartă și aplicații dantelate, cu șervete asortate și coșuri de pâine din dantelă apretată, se cheamă „art de la table“, arta mesei, indicând un stil de viață elegant și tihnit. Cui îi mai trebuie așa ceva, în vremuri când prânzul se ia pe un colț de masă stil IKEA, pe fugă, din recipiente plastifiate, fără protocol și, adesea, fără respect de sine? Și evenimentele nunții, botezului sau al comuniunii au coborât standardul, apelând la îmbrăcămintea rituală mai ieftină, made in China sau, pentru mirese, made in Italy. Iar somptuoasele gulere de dantelă nu se potrivesc deloc cu blugii sfâșiați și bocancii cu care delicatele domnișoare ale secolului XXI tropăie acum pe piatra cubică din Grand Place.
Dantela de Bruxelles este dantelă „de bobină“, spre deosebire de dantela „din ac“ sau dantela stil „panglică“ tradițională la Bruges. I se mai spune și „dantelă pe pernă“, fiindcă bobinele care conduc ața subțire ca firul de păr se sprijineau pe o pernă tubulară, pentru a face mai eficace mânuirea lor. O terminologie tehnică misterioasă, ca punctul „Rosaline“ sau punctul „Duchesse“, după numele ducesei de Brabant, e susceptibilă de a ascunde povești. Însăși Marie-Henriette de Austria, soția regelui Leopold al II-lea, era creatoare de dantele și susținea atelierele din Bruxelles. Informații de acest fel aflăm dacă vizităm cel mai bine ascuns muzeu bruxellez, din Rue de Violette 12, Muzeul costumului și dantelei. Manufactura dantelei datează din secolul al XV-lea la Bruxelles și a fost atestată prima oară într-o listă prezentată Prințesei Mary a Angliei în 1543. Itinerariul muzeal are darul de a te aduce cu picioarele pe pâmânt: după hainele ample ale Renașterii, ornate somptuos cu un meșteșug admirabil, având fireturi, pietre semiprețioase și dantele prețioase, îmbrăcămintea se simplifică de-a lungul secolelor până la minimalismul practic de azi. Cobori la parterul muzeului, îți iei „fâșul“ din cuier și te retragi discret, ca unul prost îmbrăcat, nimerit la bal. Am înțeles mai bine de ce se închide frumosul butic Rubbrecht. Dedicat unei arte și unui meșteșug în extincție, magazinul de dantele din Casa Îngerului a fost, pesemne, părăsit de îngerul său păzitor. Am stat până s-au stins toate luminile. Era ultima zi și ultima oră a zilei.