Pe aceeași temă
La Muzeul de Artă Modernă și contemporană Pavel Șușară din sectorul 2 al Capitalei, situat pe o alee lăturalnică, se ajunge prin strada Viitorului sau a Monumentului. Depinde de direcție. Nume predestinate, s-ar zice, fiindcă Fundația PȘ care deține muzeul e cu ochii pe viitorul modernității și aspiră, ca orice curator serios, la o importanță istorică. Privind prezentul, dar și trecutul galeriei, dezideratul e chiar pe cale să se împlinească, mai ales când vizează multidisciplinaritatea. Nu, nu e vorba în cazul de față de vreo năstrușnicie, vreo instalație din cele care bântuie lumea contemporană în materie de interconectare a artelor, ci pur și simplu de o expoziție care însă are în adâncimile autorului ei conceptul de integralitate.
Nu-s vorbe mari, pentru că urmează să povestim despre un artist care, deși adorat de publicul de teatru ca un comedian de elită, un geniu comic, cum s-au exprimat adesea criticii, are prin natura sa artistică poliedrică explozii de originalitate în toate domeniile pe care le practică, actorie de teatru și film, regie, scris, arte plastice.
Horațiu Mălăele și cei 50 de ani de carieră artistică sărbătoriți în cadrul unui „finisaj”, termen derutant uzitat la închiderea expoziției găzduite de muzeul cu pricina, nu putea fi, așadar, altceva decât o „formă binecuvântată de tropism”, cum aprecia criticul-gazdă vorbind despre organicitatea creației artistului în întregul ei, care nu e întotdeauna suma formelor de manifestare. Adică, nici numai pictor, nici doar gravor, nici doar grafician și cu atât mai puțin numai scriitor sau actor. Ci un întreg, în care părțile se suportă pe principiul vaselor comunicante.
De unde atâta prolificitate? Simplu. Dintr-o stare întrebătoare perpetuă a ființei artistice care răbufnește cu răspunsuri neașteptate în fața misterelor vieții și ale lumii în varii forme de artă. Ascultându-și simțurile și folosindu-se de darurile naturale cu care a fost hărăzit, artistul creează și livrează astfel o imagine multiplicată, personală a universului interior și exterior, cu care conviețuiește prin trăiri uneori doar de el știute.
Horațiu „înțelege lumea ca pe o poveste care trebuie spusă”, … scrie Ioan Cristescu, comentând un volum sintetic în care Horațiu se exprimă poetic sau plastic despre propriile experiențe umane și artistice, „cu duioșie, cu îngăduință și dragoste… ca stare de mirare în fața miracolului existenței”. (Revista Apostrof)
Minimalismul opus vorbăriei, factualului inutil, practicat de artist, e, pe de altă parte, o formă de cuprindere esențială care-i pune în joc inteligența și care îi permite să ducă în tăceri prelungite partea nevăzută, dar mereu ispititoare a lumii. Un miraj care vrăjește ca o fata morgana și pe care actorul, scriitorul sau pictorul îl transmite generos celorlalți prin acel spirit ludic însoțit de o relaxare sănătoasă. (Horațiu a făcut, ca puțini alții, elogiul râsului ca formă a inteligenței creatoare.)
Cum altfel să putem interpreta o mărturie plină de duioșie și umor pe care am consemnat-o în cartea dedicată artistului și operei (O poveste cu Horațiu, ed. ALL, 2014) și care explică multe dintre pasiunile sale constante: Spiritul meu proteic niciodată decis a făcut ca viața mea, programată să bată la ușa artelor plastice, să eșueze în cele din urmă în caricatură. Spun „să eșueze” pentru că am debutat prin a fi „acuarelist”, mai apoi „guașist”, apoi „uleist”... abia mai târziu m-am apucat de caricatură.
Și ca să-și susțină și mai bine opțiunea, Mălăele face considerații critice, valabile despre acest gen: …consider că, deși a ajuns o cenușăreasă a artelor grafice, caricatura nu poate fi făcută decât de cei aleși... avem caricaturiști imenși și o tradiție monumentală: Jiquidi, un fenomen în epocă, cel care a dat, printre altele, o soluție personajelor caragialene. Cik Damadian, unul dintre portretiștii cei mai stilați, Ion Dogar Marinescu, fondatorul școlii de caricatură modernă, apoi frații Barbu de la Petrila, exemplu de abnegație și continuitate, Popa Popas din Timișoara, neobosit și megarapid, până la Saul Steinberg de la NY, caricaturist evreu născut în România. În grădina lui am crescut într-un fel și eu. În zona satirei grafice mai trăiește (trăia) un creator excepțional, Eugen Mihăiescu. … Mihai Stănescu, regele caricaturii cu legendă care în vremea „holerei” (regimul comunist, n.n.) făcea cozi invidiate și de cei care vindeau salam de Sibiu.
Declarația de mai sus Mălăele o făcea cu prilejul deschiderii în 2012 a galeriei-atelier din strada Smârdan 37, în centrul vechi al Bucureștilor, aproape de Teatrul de Comedie, unde se află o parte din sufletul lui, Bulandra rămânând Teatrul său de ambiție. Cele vreo 60 de lucrări admirate de trecătorii care-i călcau pragul pentru a vedea cum lucrează i-au prilejuit scriitorului Tudor Octavian invenții verbale proverbiale în cronica din Jurnalul Național: Carigrafiile lui Horațiu Mălăele nu sunt de publicat în ziare și reviste și nici de expus în saloanele genului. Sunt de pus în ramă, ca lucrări de grafician specializat în reprezentarea exagerată a caracterelor într-un registru boem, ironic... E o mare deosebire între portretul făcut pe loc, la zece euro bucata, pe platoul din fața Muzeului Pompidou de la Paris, și portretele îndelung esențializate, pline de găselnițe încântătoare ale lui Horațiu Mălăele.
Conviețuind familiar cu personalități din lumea teatrului, era firesc să le consacre cea mai mare parte a galeriei de caricaturi-portret, produsă de-a lungul timpului, în atitudini și trăsături specifice pe care posteritatea le-a omologat și prin creionul lui Mălăele. George Constantin, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Maia Morgenstern; dar și mai tinerii lui colegi Dan Micu, Mircea Diaconu, Comănici, Camelia Zorlescu și toată distribuția spectacolului Într-o dimineață de Mihai Ispirescu, de la Nottara, reprodusă în programul acelui spectacol cu probleme de cenzură, în care primul pe listă era el. Cu ceva vreme înainte să dispară, Ion Caramitru i-a cerut lui Horațiu o galerie de asemenea portrete pentru ilustrarea unui calendar făcut mai apoi cadou spectatorilor. Și uite așa, reproduceri ale desenelor lui au ajuns în casele oamenilor, dăruite cu generozitate iubitorilor genului teatrului, actori și spectatori, ca un nestemat, dar semnat, autograf.
În expoziția de la Muzeul Pavel Șușară, Horațiu nu a ales să prezinte prea multe asemenea caricaturi-portret. Ca orice artist care după o vârstă se introspectează, se cercetează mai mult pe sine, s-a mărturisit vizitatorilor prin autoportrete. În multe stiluri și tehnici, fiecare cu capacitatea respectivei specii de a surprinde generalul sau particularul. Arc peste timp, printre atâtea surprinzătoare abordări în artele plastice pe care ni le-a arătat acum, desenul rămâne, parcă, arma lui secretă imbatabilă, iar eleganța liniei pe care nici acuarelistul, nici guașistul, nici uleistul de odinioară (sic!) nu o pot înlocui trădează, dincolo de toate, un rafinament al mâinii și o virtuozitate formate în ani de exercițiu, ca și a unei gândiri șlefuite în liniștea atelierului și a lecturilor.
Pentru lumea teatrului, Horațiu e așa cum și-a dorit – o scenă – (Aș vrea să fiu o scenă!)… iar povestea de-a râsu’-plânsu’ a artistului, trecută prin alambicul muncii de creație, este povestea teatrului însuși de care i-a molipsit și pe alții.
Iar pentru cei care i-au citit povestirile, Tehomir, Tristețea ploii, scena aceasta dobândește dimensiuni mitice, întinzându-se simbolic asupra a tot ce a contat în viața sa.
Melancolic, cum nu-i place să fie, Horațiu Mălăele a încheiat acest finisaj în stil propriu cu câteva rime: În gară la Merișani/ Cad castane din castani/Și-au trecut cincizeci de ani.
