Ce ne facem cu atâția proști?

Nu mai vorbim despre țara noastră supusă vitregiilor timpului, mereu supt vremuri. Speram doar ca inteligența artificială să nu se contamineze și ea de prostia omenească, cu toate că șansele sunt puține. Sunt destule exemple cu soluții greșite oferite de ea. În eseul scris de Theodor Paleologu, cu un titlu incitant Ce ne facem cu atâția proști?^[1] se oferă atât de multe informații despre istoria culturală a prostiei, cât și destule referiri la prostia contemporană și chiar soluții pentru a o combate. În primul rând, sunt prezentate categoriile prostiei.

Prostia politică trecută a regimurilor totalitare din țara noastră, care nu ne dă deloc pace, atât cea de extremă stânga, cât și cea de extremă dreapta. Sunt evocate Mișcarea Legionară și prostiile sale debitate doct, mistic și triumfalist. „Cel mai grav este că regimul comunist a inoculat în societatea românească virusul letal al urii de clasă, această formă extremă de prostie resentimentară. Oricine provine dintr-o familie cu oarecare tradiție, oricine are în spate o moștenire este detestat din principiu. Dacă n-ar fi fost tac-tu, ai fi un nimeni (...) Național-comunismul ceaușist a adăugat la ura de clasă de sorginte bolșevică ura românilor verzi împotriva a tot ce li se pare lor străin de neam (...) Regimul comunist a fost, nu în ultimul rând, un regim al prostiei erijate în sistem, cu lozincile sale inepte, activiștii săi decerebrați și cultul personalității unui oligofren precum Ceaușescu. Perversitatea regimurilor totalitare implică impunerea prostiei ca sarcină de partid și de stat. Până și lichelele inteligente erau obligate să repete tâmpeniile oficiale într-un permanent exercițiu de sacrificio dell’intelletto al devoțiunii față de noua religie seculară.”

 Prostia politică prezentă produce rezultate concrete, pe care le suportăm zilnic și care, în ciuda apelului la calm, riscă să se ampli­fice dramatic în viitor. În partide, prostia este protejată și susținută, recompensată foarte bine pecuniar. „Cu cât însă prostia e mai mare, mai gogonată, mai nerușinată și mai ticăloasă, cu atât va fi mai apreciată de conducerea, activul și activiștii de partid, de camarazi, comilitoni și simpatizanți. Această validare întreține și amplifică răul din interior. Prostia nu rămâne constantă, ci este o boală evolutivă și poți deveni din ce în ce mai prost în aplauzele altor proști.” Iar dacă la aceasta se adaugă o contraselecție viciată a cadrelor, realitatea este... care este (pentru a relua o formulare proastă!). Și popoarele pot da dovadă de prostie, și încă de una mare, extinsă. Situația noastră politică prezentă este o dovadă clară – o întreagă țară este sabotată de majoritatea clasei politice alese de popor, din inconștiență, furie și naivitate, parcă anume pentru a distruge toate podurile care ne leagă de Occident. Nu ai cum să nu te gândești la mâna lungă a lui Vladimir. Pe de altă parte, este la fel de posibil să fim atât de proști, încât să ne facem singuri rău. Dacă i se poate reproșa ceva scurtei guvernări reformiste a lui Ilie Bolojan este tocmai faptul că a tăiat la fel de abitir fondurile pentru educație și cultură. Rezultatele groaznice ale anului politic 2024 reprezintă și nota de plată a zecilor de ani în care s-au făcut sacrificii pe seama educației și culturii.

Prostia oamenilor inteligenți poate fi extrem de periculoasă, pentru că inteligența spirituală poate mobiliza vaste resurse în suportul prostiei ideologice^[2]. Theodor Paleologu face referire directă la un caz de sminteală a unui om foarte cult și inteligent, dar care pare că s-a prostit. Doar pentru a ocupa o funcție. În realitate există certitudinea ca orice om să facă sau să spună cel puțin o mare prostie în timpul vieții lui. Important este să nu (se) persiste în prostie, crede Theodor Paleologu. Este reprodus un proverb minunat din înțelepciunea populară românească: „Unde-i multă minte, e și multă prostie”.

Prostia de pe rețelele sociale, combinată cu narcisismul. „Lipsa de cultură și educație, generalizările abuzive, judecățile prin asociere, confuzia planurilor, concluziile pripite își dau mâna cu furia, ura, invidia și răutatea, potențate până la incandescență de Facebook și TikTok (…) Dar franctirorii urii de pe rețelele sociale nu ar fi prins atâta curaj dacă nu ar fi fost încurajați de lideri de partid și de opinie, de intelectuali aproximativi și jurnaliști dubioși, de tot felul de influenceri și creatori digitali. Prin acțiunea lor, discursul extremist cunoaște o adevărată eliberare. Prostia agresivă se poate manifesta cu o violență fără limite.”

Prostia externă este dominată de viața și opera lui Donald Trump, al cărui prim an, din al doilea mandat, este disecat pe scurt. Nu mai are sens să reluăm toate isprăvile acestui psihopat grandoman. „Singura formulă care funcționează (la Trump – n.m.) este lingușeala fără limite, adulația extatică, panegiricul flamboaiant.” De aceea este cu atât mai remarcabilă recenta vizită a regelui Charles al III-lea al Marii Britanii, prietenul și moșierul nostru transilvan, la Washington, căci, fără a-l linguși, s-a făcut respectat. „După cum se poate vedea, Trump a declanșat și în alte țări o veritabilă epidemie de prostie și josnicie. El a ridicat practic capacul de pe cazanul cu absurdități și a descătușat astfel discursul delirant.” Nu merită să enumerăm exemplele din România, chiar dacă autorul face referire la un deputat, fost agent de vânzări Herbalife. „Omul ținea pe atunci discursuri motivaționale pentru persoane supraponderale, iar acum a trecut, cu aceeași elocvență găunoasă, la discursuri patriotarde pentru cetățeni la fel de naivi.”

 Autorul oferă mai multe soluții pentru a combate prostia, așa cum s-au rafinat din istoria filosofiei grecești (evident) și a religiei, precum soluția Socrate, cea cinică, epicuriană, stoică, creștină, cea a râsului, soluția Flaubert și, last but not least, propria soluție, un mix între toate. Cel mai dificil de implementat este cea creștină, căci ea „constă în compasiune, iertare și iubire. Ce ne facem cu atâția proști? Îi iubim.” Dar cu prostia trebuie să fim necruțători, căci prin ea acționează viclenia diavolească. O soluție ar mai fi „râsul (care) este una dintre cele mai eficiente arme împotriva prostiei și, totodată, o resursă inestimabilă pentru a face față proștilor pe care-i întâlnim la tot pasul, un remediu extrem de eficient impotriva descu­rajării, enervării și tristeții.”

 Soluția Paleologu este un excurs autobiografic relevant pentru formarea intelectuală a autorului. „Tata nu-mi spunea ce să citesc. Nu-mi făcea recomandări de lectură. Aștepta ca eu să manifest interes pentru un autor sau altul și se mulțumea să vină în întâmpinarea curiozității mele. Evident că, ascultând ce discuta cu prietenii lui, îmi veneau idei.” Care erau acești prieteni? Mari personalități culturale ale României secolului trecut, precum Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George. Este nevoie de spirit autoanalitic solid pentru a-ți analiza prostiile din trecut. „Cu mintea de acum, n-aș mai accepta nicio ambasadă și nu aș mai intra în politică. Se prea poate să fi făcut o prostie sau chiar o serie de prostii care m-au dus în postura de persoană publică. Cum se spune însă în franceză le vin est tiré et il faut le boire. Or, persoana publică intră vrând-nevrând în contact cu o sumedenie de imbecili.”

O concluzie care ar trebui să ne pună pe gânduri, pentru că este una extrem de periculoasă pentru confortul nostru personal, ar fi aceasta: „Cred cu tărie că prostia trebuie numită, că trebuie desemnată ca atare. Nu câștigăm nimic menajându-i pe proști. Ei oricum detestă inteligența și se mobilizează instinctiv împotriva ei”.

După o asemenea lectură agreabilă și educativă, ne-am gândit la prostiile pe care le-am făcut în viață (prea puține sau așa credem, cine știe cum s-ar vedea din exterior!) și ne‑am adus aminte de una monumentală, legată de generozitate. În vara anului 1998, i-am dus vărului meu, care locuia într-un oraș-satelit al Parisului, o fotografie cu cei patru Beatles, din perioada lor de glorie, cu autografele lor. Aveam fotografia de la tata, care fusese mare fan în anii ’60, adolescent fiind. Nu știu cum a primit-o și sigur e că nu voi mai ști niciodată. Oare o primise în perioada dezghețului comunismului românesc? Acest așa-zis văr m-a asigurat că autografele nu erau originale, ca și cum ar fi avut el abilități speciale în materie de expertiză olografă! Sunt absolut sigur că autografele erau autentice. Prostia mea a fost să mă despart de acea poză, fără să știu că peste un sfert de secol eu și fiul meu vom deveni fani iraționali ai echipei de fotbal din orașul Beatles-ilor. Habar nu am cum vărul a rătăcit poza. Am fost un prost!

1. Editura Trei, București, 2026.

2. A se vedea și modestul nostru volum Mirajul utopei, Călătoriile în URSS, între control și propagandă, Editura Vremea, 2013.