Pe aceeași temă
Prima dată când am fost la Paris după căderea comunismului, cei care ne-au invitat – eram în drum spre Avignon și era în 1990 – au crezut că e simpatic să ne ofere și un tur la parcul de distracții din oraș. Grupul nostru se împărțise și eu rămăsesem, împreună cu Victor Frunză, rătăcind un pic buimaci prin locul acela foarte animat și colorat strident.
La un moment dat, ne-am oprit ca să ne uităm la ceea ce propunea o gheretă numită „black box”. Experiența era următoarea: un grup de oameni intra într-o uriașă cutie fără geamuri, care se ridica apoi pe niște picioare de metal asemănătoare unei macarale și îi zgâlțâia pur și simplu la înălțime pentru vreo 10 minute, aruncându-i în toate direcțiile înăuntrul spațiului negru. La sfârșit, prizonierii temporari ieșeau buimăciți și recunoscători că regăsesc pământul și lumina.
Împreună cu Victor, ne-am uitat răbdători și stupefiați la vreo două reprize ale grupurilor care cumpărau bilete pentru cutia neagră și, apoi, ne-am privit unul pe celălalt: de ce căutau oamenii oare acest fel de experiență neplăcută ?!…într-un parc de distracție, în Paris… rămânea foarte greu de priceput.
În jur era aer curat, erau culori, abundență, „feel-good” și ne-am spus că, probabil, acei oameni aveau nevoie să se simtă rău, agresați, zgâlțâiți în beznă, ca să își aprecieze, prin contrast, binele în care trăiau. Sau poate că lumina de afară era doar o iluzie și cutia neagră le amintea asta…
Nu îmi explic deplin prin ce fel de asociație de idei, dar filmul lui Radu Jude „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” mi-a amintit de această bizară și îndepărtată experiență pariziană.
La NY, sălile pline pe care le-a făcut filmul și reacția imediată de adeziune la el – cea critică, dar și cea a spectatorilor – m-au surprins, inițial. M-au surprins mai ales deoarece eu nu am avut, personal, niciun fel de reacție pozitivă când l-am văzut, în sala de la „Elvira Popescu” din București, de unde, de altfel, pe parcursul proiecției, au ieșit spectatori.
Apoi, în America, am stat de vorbă cu un fan necondițional al regizorului – fidel și generos donator al Making Waves – român care lucrează într-o corporație în NY și care a petrecut multe minute să îmi explice de ce crede că filmul acesta este o capodoperă – îl citez.
Conversația m-a ajutat să înțeleg mai bine, cred, motivele succesului pe care îl are Jude, nu doar la critică, ci și la spectatorii din Vest.
Talentul indiscutabil al regizorului, acela de om care s-a format în publicitate și care a lucrat și lucrează probabil încă în domeniu, l-a condus către o plonjare fără niciun fel de risc în construcția unor pelicule adresate unui public al cărui creier e scăldat (direct sau indirect) în magma toxică a publicității agresive, care năvălește peste tine în lumea modernă de oriunde. Conținutul devine mesajul, comunicarea devine conținutul. E, de fapt, o experiență care pare de transmisie, în realitate fiind complet auto-referențială, narcisistă și profund toxică, și, în timp, prin acumulare și repetiție, intoxicantă. Publicitarii sunt adevărații space invadors ai lumilor noastre mentale și autoritarismul pe care îl exercită asupra imaginarului nostru e, astăzi, absolut. Iar social media a contribuit major la asta. E foarte greu de evitat să îți lași pradă creierul avalanșei de kitsch. Nici măcar nu o mai sesizezi. Ea îți adoarme fatal simțul critic.
Ne obișnuim cu lumea aceea simplistă și agresivă, care ne face să ne simțim inconfortabil, dar pe care ajungem să o acceptăm fiindcă instrumentarul nostru de vindecare este corupt iremediabil. E ca și cum am rămâne pentru totdeauna în acel black box pe catalige și am începe să credem că așa este normalitatea.
Iar lumea occidentală este supusă triplu acestui tip de presiune artificială și copleșitoare. De unde, ținta precisă a publicitarului Radu Jude către un spectator deja captiv mental.
Jude știe, de asemenea, că omul occidental e locuit de atât de multe angoase reprimate, în total contrast cu aparentul confort aseptic și „perfect” al lumii în care viețuiește, încât are nevoie constantă de o terapie sălbatică, pe care el, regizorul, cu aparentă inocență, i-o propune. Nu este vorba despre niciun fel de transfigurare estetică, aspirațională. La mijloc e doar un șoc electric. Ai impresia ca Jude râde singur în culise de acest experiment dureros la care își supune spectatorii. Văzându-și traumele pe ecran, la dimensiuni extreme, aceștia se eliberează de vinovăția de a-și accepta zilnic răul existențial.
Întrebarea mea este: plecăm de la acest film mai buni, mai deștepți, mai preocupați de ceea ce este în jur? Sau plecăm, așa ca prietenul nostru româno-american, cu sentimentul că am văzut la o dimensiune mărită mult la scară, propria noastră neputință nevrotică?
Este, așadar, filmul acesta o experiență durabil transformatoare sau doar una temporar consolatoare? Vă las pe dumneavoastră să dați răspunsul.
Un spectator ca mine iese de la film indiferent. Nu m-a surprins nimic și nu am aflat nimic nou. Nici despre lume, nici despre autor.
Notez doar talentul Ilincăi Manolache (de altfel, este de spus că, poate nu întâmplător, atât Katia Pascariu, cât și Ilinca Manolache sunt dintre acele actrițe pe care le-a „crescut” și încurajat Green Hours-ul imens al regretatului Voicu Rădescu, de unde și extraordinara lor stăpânire a artei de a juca prozaic, în și despre cotidian).
De asemenea, nu pot să nu observ că un film ca „Angela merge mai departe” (r. Lucian Bratu) – folosit de Jude drept contrademonstrație – are până azi o surprinzătoare actualitate, deși felul în care Dorina Lazăr apare în „Nu aștepta nimic...” e cel puțin inconsistent și neadecvat, cred eu, față de potențialul actriței.
În fine, modul în care a evoluat Radu Jude dinspre Toată lumea din familia noastră și Cea mai fericită fată din lume către acest film recent mă convinge că, pentru el, chemarea vocației nu este de ordin artistic, ci antropologic.
Dacă primele sale filme deschideau o poartă către lumea emoțională a spectatorului român sau a celui de pretutindeni, ceea ce a urmat de la un moment dat încolo a fost mult mai mult o vitrină de studiu, un show case de subiecte și de caractere la modă și în ton cu moda momentului, pe care, ca orice publicitar cu har, le-a împachetat impecabil pentru exportul imediat.
Cea mai fericită fată din lume era, firește, un titlu ironic. Pentru Radu Jude însă, ironia acelui titlu devine azi ceva de felul foarte americanului „fake it till you make it...” //
