Ceau, Cinema! Zece. Din miezul festivalului

Ne-am pus și noi întrebarea aceasta aproape la fiecare ediție din ultimii nouă ani. Statutul de independenți nu ne-a făcut deloc viața ușoară, în climatul cultural instabil (asta, în pofida candidaturii Timișoarei la titlul de Capitală Europeană a Culturii și, ulterior, a câștigării acestuia).

Dansul pe sârmă din fiecare an, suspendați deasupra necunoscutului din sistemul de finanțări publice. Spațiile improprii, mereu la limita improvizației, cu multe limitări tehnice.

Adevărul e că festivalul Ceau, Cinema! a fost făcut mai mereu „în ciuda”, nu „mulțumită” unor condiții. Din cele 13 cinematografe de altădată ale Timișoarei, în 2011 funcționa unul singur. Mult spus „funcționa”. La Cinema Timiș proiecțiile se făceau din mijlocul sălii, de undeva de pe trepte, cu un proiector ca de birou. Era ultimul loc din oraș unde mai puteai vedea filme europene de artă. În ultimii ani, ajungeau greu și la Timiș, pentru că RADEF (regia de stat care deținea ultimul cinematograf din Timișoara) nu avea bani, oameni sau vreun interes real.

Cu excepția rarelor proiecții de cinematecă și a festivalurilor itinerante aduse câteva zile pe an de centrele culturale străine, cinefilii erau lăsați să se descurce pe cont (de Filelist) propriu.

Intră în scenă Asociația „Marele Ecran”, urmată la scurtă vreme de Asociația „Pelicula Culturală”. O mână de cine­fili ne-am grupat pornind și de la nevoia proprie. Aceea de a împărtăși cu cineva emoția ce face să vibreze aerul în sala de cinema. Așa scriam într-un text-manifest din martie 2012, în care ne anunțam public misiunea: de a avea o cinematecă la Timișoara, un spațiu civilizat dedicat filmelor de autor.

După o serie de proiecții începută în 2011 și după tatonări cu Primăria Timișoara, am înțeles că, pentru a convinge autoritățile de necesitatea unui cinema de artă, trebuia să le arătăm, mai întâi, că există public pentru asta. Soluția: un festival de film, prin care poți „striga” în mod civilizat.

Se zice că obstacolele îți arată calea de urmat. Pentru noi, asta a devenit regula. A trebuit să transformăm adversitatea în creativitate. Să facem mult din puțin. Ceea ce a format și personalitatea festivalului. Și a dus la întâlnirea fericită cu lubenița (cum li se zice pepenilor roșii în Banat).

Gottlob e un cuvânt dulce şi zemos, pe care timișorenii îl au pe limbă din copilărie. În toate pieţele, grămezile cu lubeniţe aveau în faţă cartoane pe care scria f.f.f. dulci, de Gottlob. Era o garanţie. O marcă. Și tot ceea ce ştiam despre comuna aflată la 50 km de Timișoara, spre granița cu Serbia. Până am aflat că își va renova fostul cinematograf sătesc.

În 2014, când ne-am decis să facem un festival independent de film dedicat filmului european, am zis că musai să mergem și la Gottlob o zi. Era o bună ocazie să subliniem că, iată, un sat din Timiș își reabilita cinematograful, lăsând în urmă orașul (pe atunci doar) candidat la titlul de Capitală Europeană. Bate șaua să priceapă iapa. Sau bate obrazul să priceapă fruncea.

Am intrat astfel într-un schimb reciproc avantajos: noi am dus filme la sat și ne‑am întors cu pepene de soi. Așa am ajuns la primul slogan (Lubenița e mai bună ca pop­cornul). Așa am ajuns să servim spectatorii cu lubeniță la pahar înainte de filmele în aer liber. În timp, fructul zemos s-a contopit cu imaginea festivalului. A devenit imaginea festivalului.

Nouă ani mai târziu, Ceau, Cinema! a ajuns la ediție aniversară (12-16 iulie). Fără să ne dăm prea rotunzi (nu ne stă în fire festivismul), un deceniu de existență este totuşi o perioadă suficient de lungă pentru a privi înapoi şi pentru a sărbători, cu discreţie, un moment la care s-a ajuns după destule obstacole şi numai cu sprijinul comunităţii şi al partenerilor.

Ceau, Cinema! marchează momentul 2023 prin celebrarea frumuseţii şi diversităţii cinematografiei din toate colțurile Europei, trecând printr-o Europă Centrală de la care Timişoara se revendică, pe bună dreptate. Plus o componentă internațională mai puternică, reflectată de parteneriatul cu Festivalul de Film din Bergen și un focus consistent pe cinematografia norvegiană de ieri și de azi. Apropo, o capodoperă a cinematografiei norvegiene din 1926, Petrecerea de nuntă din Hardanger (de Rasmus Breistein) a deschis festivalul, în seara de 12 iulie. Versiunea restaurată a beneficiat de o coloană sonoră inedită, realizată și interpretată live de artistul timișorean Petre Ionuțescu, alias Trompetre.

Ediţia a zecea este, aşadar, o sărbătoare a cinematografiei europene, dar pornind de la convingerea că filmul poate surprinde spiritul vremii. Și îl surprinde în 30 de filme, toate, în premieră la Timişoara. Au venit peste 20 de invitaţi din ţară şi din străinătate.

La care se adaugă, bineînțeles, suspecții de serviciu. Competiție. Filme accesibilizate. Proiecții gratuite în piața Traian. Panel-uri și ateliere (Atelierul Ceau Cineva dedicat cineaștilor în devenire a ajuns la a șasea ediție). Secțiunea Filme Bănățene încurajează creatorii din zonă. O expoziţie aniversară, de fapt un gest de recunoștință față de artiștii vizuali care au contribuit de-a lungul timpului la imaginea festivalului. Și Încă Două Lozuri, într-o sală Capitol plină-ochi cu 500 de spectatori, în prezența regizorului Paul Negoescu și a actorului Alexandru Papadopol, prieteni vechi ai festivalului.

În al treilea rând, unul dintre obiectivele pentru care a apărut festivalul a început să fie îndeplinit: Timişoara are o comunitate stabilă de cinefili și un cinematograf pe măsură, cu un program regulat, deschis în 2022.

E nevoie de un sat să crești un copil, se zice. Și de o comunitate întreagă pentru a crește un festival, adăugăm noi. Dătător de curaj este numărul oamenilor care ne-au acordat cecuri în alb și au cumpărat abonamente la festival, când încă nu era anunțat vreun film în program. Practic, pe când festivalul însemna doar niște „proiecții” în capul nostru. Cum spunea unul dintre acești spectatori fideli, Ceau, Cinema! a ținut flacăra cinefiliei aprinsă.

Fără acest nucleu constant și dedicat, probabil nici administrația locală nu ar fi fost impulsionată să investească în recondiționarea cinematografelor. E o victorie și a acestei comunități că avem în sfârșit la Timișoara un cinematograf cu program regulat, iar încă unul își va redeschide porțile în această toamnă (Cinema Timiș, de care ziceam la început).

Personal, Ceau, Cinema! m-a ars, a dat cu mine de pământ, mi-a luat foarte multe și mi-a dat înapoi enorm. În primul rând, o direcție. Un teren de joacă fantastic. Mi-a dat ocazia să trăiesc mai multe vieți. Să fiu un soldat al cinemaului, vorba lui Werner Herzog.

Acum mi-a dat ocazia, cu încurajarea colegilor, să îi scriu și cronica.

La începutul lui 2023, în plină nebunie cu chatboții AI, am tastat în joacă întrebarea „ce e Ceau, Cinema?”. Inteligența artificială mi-a răspuns: un festival de film din Timișoara pornit în 2013. Eroare de date. M-am gândit atunci mai serios să pun în cuvinte și imagini istoria primelor zece ediții (2014-2023) de Ceau, Cinema!.

„Cred că publicul acestui text bate mult mai departe de oamenii implicați direct în festival sau de cinefili - e despre cum urnești un eveniment cultural în țara asta (și nu numai), despre pasiune, despre lupta cu limitele personale, despre cum a crescut Timișoara în anii ăștia (și cât mai are de crescut) etc.”, a spus Adina Baya (critic de film) despre „Ceau, Cinema! Din spatele scenelor”. Cartea-album a fost publicată în regie proprie (ca de obicei) și lansată în prima zi a ediției a zecea.

Chiar dacă are un narator „principal”, această cronică se vrea scrisă la persoana întâi plural. În esență, e o mică istorie despre colaborare (a oamenilor din echipă și a echipei cu publicul timișorean). E despre ceea ce se întâmplă când mai mulți ne unim energiile în slujba unui scop. O experiență care uneori dă sens vieții noastre în comun și o face, măcar un pic, mai frumoasă.

Mai sper că oferă un răspuns cu privire la ce ne-a mânat în tot acest timp și de ce este boala Ceau, Cinema! (așa se simte din culise) contagioasă. //

Fragmente din textul de mai sus au apărut în cartea-album „Ceau, Cinema! Din spatele scenelor” (Lucian Mircu, Asociația Marele Ecran, design de Răzvan Cornici și Ana Kun).

Afișele sunt realizate de Sorina „Vazelina” Vasilescu