Pe aceeași temă
„Cu multe veacuri în urmă, trăia în Ardeal un nobil putred de bogat. Acest nobil tot citea din Biblie, până când și-a dat seama că nu trăiau creștinii cum le cerea Dumnezeu. Așadar, a început el însuși să trăiască după voia lui Dumnezeu, devenind astfel primul sâmbetist din lume. Cu timpul, a convertit și pe alții la sâmbetism ca să nu se mai simtă atât de singur. Ceilalți creștini îi numeau pe acești convertiți «jidoviști» pentru că, în ciuda faptului că erau creștini, urmau obiceiuri evreiești. În schimb, evreii le spuneau lilieci, nefiind nici șoareci, nici păsări. Aveau și o denumire ebraică în toată regula: shomrei Shabbat, adică «ținătorii sâmbetei». Domnitorii ardeleni îi persecutau pe sâmbetiști căci, pe vremea aceea, un creștin nu avea voie să urmeze obiceiuri evreiești. Majoritatea au fugit în Turcia, pentru că acolo creștinii aveau voie să urmeze obiceiuri evreiești. Cei rămași s-au stabilit aici, la Bezidul Nou. Era singurul loc unde coexistau pașnic toate religiile și confesiunile: romano-catolici, greco-catolici, reformați, unitarieni, evrei și sâmbetiști. Apoi, într-o bună zi, s-a mutat în sat un săpunar, care era și rabin, iar sâmbetiștii l-au convins să-i convertească la religia evreiască. De atunci, creștinii se numeau evrei și tot evrei le spuneau și evreii.”
De aici, de la această poveste adevărată, începe spectacolul tulburător cu piesa „Lumânările dreptății” de Szekély Csaba, montată pe scena Teatrului Național din Tg. Mureș, compania Tompa Miklós. Monologul e rostit de ultimul supraviețuitor al comunității de sâmbetiști – din care face parte și familia Kovács, care stă în centrul acțiunii –, o tânără cu dizabilități, ale cărei naturalețe și simplitate în relatare conferă materialului epic un plus de dramatism. Dar adevărata tragedie o trăiește Márta, mama ei, care în apărarea credinței de care nu vrea să se dezică sfârșește la Auschwitz. Ea devenise habotnică, deși, de fapt, nimeni din acest sat numit Bezidul Nou din secuime, care a fost între timp înghițit de un lac de acumulare, nu mai știa ce e, când în 1940 nemții hitleriști și aliații lor și-au întins pe acolo pretențiile.
Printre îndeletnicirile zilnice ale sătenilor, printre povești de prietenie, iubire, viață de familie, mai vesele sau mai triste, autorul strecoară cu dibăcie o întreagă istorie, incredibilă, întinsă pe câțiva ani, care ne revelează un adevăr la fel de puțin știut în detaliile lui halucinante. Márta, fostă Acs, e cea mai convinsă de evreitatea ei originară (la urma urmelor, de ce n-ar fi ceea ce s-a obișnuit să creadă că e), deși incertitudinile planează asupra tuturor concetățenilor ei. „Dar n-am fost noi ăia care am ieșit din Egipt”, zice Șara, ironizată pentru mersul ei tălâmb. „Noi am intrat în bazinul carpatic prin Etélkez… evreii au ieșit din Egipt. Noi suntem secui, spune altcineva…. Și nu suntem cumva evrei întâmplător?”
Această dubitație cu privire la originile, pe care, în general vorbind, mulți și le exaltă fără pic de umbră de îndoială, e cea mai profundă idee a piesei, analizând în termeni ficționali, dar și veridici, consecințele diferitelor abordări. Pentru cei mai aplecați asupra istoriei Transilvaniei e știut câte forțări de identitate civilă s-au produs aici de-a lungul timpului, prin schimbarea numelor sau dislocări pe criterii etnice, sau, cum vedem aici, prin manipulări religioase.
Toate aceste păreri cu privire la identitate, puse în discuție, devin superflue în piesă când guvernul de la Budapesta își trimite funcționarii să inventarieze populația prin cele 129 de întrebări dintr-un formular care le va decide soarta. (Momentul e uluitor.) Pe fond, toți sătenii sunt îndemnați/obligați să treacă la religia unitariană, o formă de protestantism îmbrățișată de secui, pentru a scăpa de deportarea în lagărele de muncă. „Cei ce nu sunt creștini n-au ce căuta în patria maghiară... Acum 70 de ani, strămoșii voștri sâmbetiști s-au convertit la religia evreiască, deci creștini transformați în evrei”, zice inspectorul de la Pesta, semănând confuzie în rândul celor care nu aveau această preocupare, trăind liniștiți cu obiceiurile lor. „Budapesta e departe, iar Bezidul e un sat unit. La noi, maghiari, români, țigani au trăit în pace”, îi replică Învățătorul, continuând în stilul umoristic pe care-l practică autorul: „Copii, nu uitați că aveți teză la română din Capra cu trei iezi”.
Și totuși, preotul, învățătorul și judele, notabilitățile comunei, se clatină treptat de pe poziții, devenind chiar zeloși în favoarea manipulării. Acest atac la mult discutatul oportunism al intelectualității, pe care îl vizează în piesa sa autorul, nu e lipsit de temei, deși o alternativă mai luminoasă ar fi fost binevenită, poate, la un moment dat. (Se petrece cumva spre final.) Am putea distinge un început timid de cădere pe gânduri, însă, privindu-l pe judecător în scena tăierii porcului, cel care privește încruntat tabloul grotesc, puternic prin semnificație, mai ales că animalul e inscripționat cu anul 1943. Declicul în privința efectelor propagandei și amenințărilor se produce la întâlnirea cu jandarmii, când cei de față încep să ponegrească obiceiurile evreilor și etnia în sine. Așa, la un pahar de palincă... Dușmănia, ura încep să se strecoare printre localnici, mai ales că venirea celor însărcinați cu supravegherea convertirii induce acea frică ce va duce cât de curând la delațiune și trădare. Iar notabilitățile vor fi implicate. Comportamentul în situație de criză va căpăta până la urmă nuanțe, iar în fața puștilor și a deportării, reacțiile vor fi pe măsură. Autorul introduce pentru asta un contrapunct prin sosirea unui nou preot, umanizat în Bezidul Nou.
Pe scenă sunt reprezentate sub forma unor schelării de lemn (decor: Beáta Sós) toate confesiunile, lăcașul evreilor adăpostind orchestra care acompaniază spectacolul și corurile, cu muzica de atmosferă inspirată de folclorul evreiesc, compusă de premiatul Tibor Cári. Toate poveștile care se țes implică pe tăcute, în subtext, conflictul confesional care se instalează prin implicarea autorităților. Cum Márta, femeie aprigă, de a cărei hărnicie beneficiază cu toții pentru a-și rezolva problemele în gospodărie, nu renunță la ritualurile credinței ei și, mai ales, refuză să se convertească, consecințele nu vor întârzia să apară în propria familie. E părăsită de soț, un semievreu rebel și hâtru, pentru care femeile și frivolitatea lui funciară prevalează, se ceartă cu fiul căzut în păcatul jocului de cărți, care, în plus, are și concepții liberale, ironizându-și blând mama, în timp ce fidela Sara transmite ideea căutării adevărului. (O traducere mai inspirată ar fi fost poate Lumânările adevărului, sugerând adevărul îndoliat de manipulare.) Ea, o lunatică, intuiește pericolele, ghemuindu-se înfricoșată în brațele cui o bagă în seamă. Szekély Csaba izbutește în privința acestui personaj o performanță literară indiscutabilă, iar interpreta Bara Kiss îi înțelege și redă mesajul cu asupra de măsură. E de mirare că n-a impresionat juriile pentru a primi un premiu de interpretare, pe care l-ar fi meritat. L-a dobândit pe bună dreptate, în schimb, Fülöp Erzsebet, interpreta Martei, talent dramatic recunoscut, care în acest rol adaugă portretului înzestrat cu mult pitoresc o dimensiune de tragedie antică. Marta cea îndârjită e înrudită prin fermitate și forță morală cu alte câteva personaje feminine din literatura Ardealului, precum Fefeleaga lui Agârbiceanu, în întruparea filmică de neuitat a Elizei Petrăchescu.
Acțiunea înaintează, evidențiind stricarea relațiilor în micuța comunitate, cândva înfrățită, până la antagonizare și antisemitism. „Dumnezeul nostru adevărat va deschide ochii tuturor asupra adevăratei naturi a evreului”, zice, în cele din urmă, un personaj, în timp ce fiul cel mare al Martei se gândește să emigreze la... Turda, după ce e bătut cu pietre la îndemnul fostei lui iubite, unguroaica Gizi. Deși, până la sfârșit, Marta și familia ei acceptă botezul (scena e de un penibil înfricoșător), jandarmii le vor cere în curând tuturor să-și facă bagajele. Exodul invocat frecvent pare a se adeveri, chiar dacă în alt sens. (Spre ghetoul din Tg. Mureș.) Pe cei mai mulți, cei 63, îi vor salva un judecător și un preot mai luminați, cu documentele descoperite în arhive. Dar Márta, între timp cu mințile rătăcite, va rămâne pe poziții, urmându-și destinul. Și, după cum povestește fiica ei în final, va pieri în camerele de gazare.
Deși oarecum forțată în final, din perspectiva prefigurării unei tragedii colective, dar fidelă istoriei, piesa lui Szekély Csaba și spectacolul condus cu mână sigură de regizorul Aba Sebestyén pun publicul în fața unei probleme de o gravitate majoră, mai ales în zilele noastre, aceea a manipulării credinței. Cazul real, descoperit și folosit în demonstrația sa de autor, are un suport istoric convingător. Iar modul în care e tratat literar și teatral beneficiază de condeiul unui scriitor foarte talentat, maghiaro-român, care dovedește în plus, prin tot ceea ce scrie, că are justa măsură a lucrurilor, clarviziune, luciditate și un umor binefăcător. Premiul pentru piesa sa și pentru spectacolul târgumureșean obținut la Galele Uniter e o nouă și justă confirmare.
