Pe aceeași temă
Exemplul celor care au declarat zilele acestea că deși o consideră nepregătită pe Elena Lasconi pentru a fi președintă o votează este o bună concluzie pentru ceea ce documentarul Recorder despre decada Iohannis ne arată, în subtextul său.
Spun asta pentru că am constatat în documentar cât de neasumat este, de fapt, o parte din grupul de persoane informate care se instalează cu dezinvoltură pe o poziție de analist și de „judecător” exterior acum, fără a lăsa vreodată să se înțeleagă că poziția corectă în care se află e, în realitate, aceea de participant.
Dacă ne ferim să îmbrățișăm alegerile pe care le facem, nu avem cum să le susținem până la capăt. Iar dacă nu le susținem până la capăt, fractura produsă în momentul în care cineva câștigă puterea, dar nu face ceea ce am vrea noi să facă, e teribil de greu de acceptat.
Am admirat felul foarte profesionist și echilibrat în care Anca Simina a reușit să nu apese prea strident pe nicio direcție tezistă mai mult decât era cazul, în documentar. Am admirat, de asemenea, tonul concis, editarea și alegerea interlocutorilor elocvenți și inteligenți. Dar cred că „Decada Iohannis” nu vorbește doar despre încă, la ora la care scriu, actualul președinte al României. Și este tot meritul autorilor că multe lucruri esențiale se văd în spatele a ceea ce filmul afirmă, explicit.
În primul rând, înțelegem din film că un președinte poate foarte ușor să devină victima propriei autosugestii și proiecții despre ceea ce el reprezintă: „Eu prezidez”, afirmă Iohannis la un moment dat, pe un ton împrumutat direct din „Apus de Soare” de Barbu Delavrancea. Or, această autovenerare e născută și întreținută atent de un aparat și de un sistem care se învârt în jurul oricărui președinte și care intuiesc imediat resorturile umane ale celui care vine la putere. Alcătuitorii „curții administrative” rămân, de cele mai multe ori, în umbra culiselor, dar ei poartă o mare și reală responsabilitate. Fiindcă ei sunt primii care întrețin și care perpetuează o cultură a non-tangibilității și a non-„acountabilității” puterii, pe cât de toxică, pe atât de durabilă. Complicitățile lor sunt mult mai vechi și mai bine rodate, în timp ce vizibilitatea lor e nulă. Ei influențează decizii fără să suporte consecințe.
Din documentar înțelegem, de asemenea, că, în schimbul păstrării puterii și recâștigării celui de-al doilea mandat, Iohannis face compromisuri și excese, compromisuri pe care însă puterea executivă nu le sancționează, ci le acceptă. Din foarte redusa mea trecere ca timp prin guvernul tehnocrat, pot spune că un prim-ministru tehnocrat nu are, poate, instrumente de negociere pentru a schimba fața deciziilor prezidențiale, dar unul cu spate politic are aceste instrumente, dacă dorește să apere principii. Așa cum tot cel politic poate sau nu să îi aprobe cheltuielile de călătorie și excesele cheltuielilor publice de orice fel unui președinte. Ideea că un singur om duce în spate, arogant și exclusivist, un șir atât de neverosimil de eșecuri dovedește, încă o dată, că suntem orbi față de mecanismele reale ale pârghiilor executive ale puterii.
Unul dintre lucrurile esențiale afirmate de Cristian Preda în documentar este acela că decada Iohannis a întărit procesele antidemocratice în loc să genereze o consolidare a culturii democratice, și așa fragilă, în România. E foarte just și este esențial. Dar dacă vom coborî în imediata noastră viață cotidiană urmărind comportamentele pe care le constatăm în jur în toate instituțiile statului, vom vedea imediat că aceste comportamente, unele care trădează în fiecare minut disfuncționalități de principiu ale democrației, sunt prezente peste tot în societate. Șeful care profită de angajați, aroganța discreționară a celor care au puterea resurselor, dominația aparatelor birocratice rigide și etern nereformabile, folosite ca argument discreționar pentru a justifica alocarea politică a resurselor, lipsa cvasitotală de respect pentru drepturile omului și nivelul incredibil de complex și de obscur al complicităților de toate felurile ale celor care conduc în realitate luarea deciziilor. Chiar ne imaginăm că un singur om este responsabilul absolut pentru asta? Sau că UN om va reuși să „repare” această situație?
Această mentalitate, cea a căutării eterne și la fel de etern compromise a „românului verde”, adică a lui Ghiță din Țiganiada lui Budai-Deleanu, vădește o stagnare mentală la nivel social care se va oglindi mereu în aleșii care ne conduc. Dacă trebuie să revoluționăm ceva, acel ceva suntem întâi de toate, să ne schimbăm pe noi. Să începem să fim atenți în ce măsură propriile comportamente participă la o realitate colectivă pentru care, paradoxal, nu ne simțim aproape niciodată responsabili. Să începem să fim mai autocritici la măsura în care, prin faptele noastre zilnice, suntem sau nu, de fiecare dată, „de partea binelui”. Documentarul Ancăi Simina lasă clar să se înțeleagă, de asemenea, rolul influenței Serviciilor în perioada președinției lui Iohannis. Neîndoielnic, așa este și asta se petrece peste tot în lume. Chestiunea gravă e că în România nu există control democratic al acestora, iar cel care formal există este unul fără putere adevărată față de această structură tot mai bine stabilizată ca stat în stat. Va putea un președinte, orice președinte, să contrabalanseze lipsa eficientă de control parlamentar?! Mă tem că nu. Cu atât mai mult cu cât accesul la informații esențiale depinde de serviciile de informații. Așadar, de ce să nu spunem că parlamentul este cel care ar avea responsabilitatea să reechilibreze această situație? Un parlament în care cei aleși își exercită drepturile în funcție de principii, nu de interese.
În fine, poate că una dintre cele mai importante concluzii pe care le-am tras văzând documentarul Recorder este aceea că nu știm, de fapt, pe cine votăm. Criteriile pentru care o facem sunt pur emoționale și exterioare; ele sunt atent îmbrăcate în poleiala argumentelor despre capacități de comunicare, competențe pe anumite domenii, ținută, capacitate de seducție, dezacord cu fosta putere... etc. Dacă mai adăugăm la asta fake news-ul și forța de impact a rețelelor sociale, ceața e totală. Uitându-mă la fragmentele de dezbatere de la prima candidatură a lui Iohannis am fost tentată să mă întreb candid: De ce l-am evaluat noi pe el ca fiind mai competent pentru funcția de președinte al României decât este cineva ca Elena Lasconi? Ce argumente „tari” aveam? Faptul că nu e guraliv și expansiv? Faptul că e bărbat și inspiră gravitate? Faptul că e german? Faptul că tace mult și nu spune prostii? S-a dovedit mai târziu că nu a spus, dar a făcut prostii. Deci garanțiile în această privință sunt zero. În ambele cazuri succesul la gospodărirea primăriilor e un fals indicator; e ca și cum ai spune că un șofer bun poate pilota imediat un avion transatlantic. Dar, din nou, într-o țară în care noțiunea însăși de competență este compromisă în mentalul colectiv, ce mai contează asta? Să nu ne pierdem în detalii...
Închei cu o constatare seacă și lucidă scrisă de Brândușa Armanca despre „Deceniul Iohannis”: „Iar acum, după toate astea, îi vom da pază pe viață, un palat și pensie specială”. Până și această afirmație reflectă – oricât de mult ne-am dori să fie diferit – faptul că responsabilitatea pentru felul în care stau lucrurile ne aparține. La fiecare dintre noi este, așadar, destul de mult de lucru cu noi înșine.
Asta dacă ne dorim cu adevărat să nu mai fim victime eterne, ci actori ai propriei existențe. //
