Elegii crepusculare

Cel mai recent volum de poeme al Anei Blandiana se numeşte „Se face linişte în mine” (Humanitas) şi vine în prelungirea celui precedent, „Variaţiuni pe o temă dată”, apărut în 2018. Scris la doi ani după dispariţia soţului scriitoarei, Romulus Rusan, „Variaţiuni…” era o scrisoare lirică adresată acestuia, în care moartea era învinsă de iubire.

Tema volumului „Se face linişte în mine” este misterul vieţii şi al morţii. Ce este viaţa omului? O alunecare între două lumi necunoscute, de dinainte de naştere şi de după moarte, două „neanturi”, chiar două „irealităţi”, cum le numeşte poeta. Din lirica anterioară, se păstrează mirarea în faţa a tot ce există – „Totul este miracol” –, dar aceasta nu mai este aici dominantă. Ceea ce domină acum este o întrebare continuă, melancolică, asupra a ceea ce va veni, care, fiind asemenea stării de dinainte de naştere, e o mare necunoscută, pentru că „Nu ţin minte nimic de dinainte de naştere”. Dualitatea este semnul sub care se înfăţişează totul, între viaţa de aici şi ceea ce o precede, plus ce îi urmează, deci între Timp şi veşnicie. Timpul e o altă necunoscută, lanţ de legătură între cele două neanturi, el „se rostogoleşte când înainte, când înapoi,/spre un capăt sau altul,/la fel de necunoscute amândouă,/la fel de imposibil de imaginat (…)/fără să ştiu /dacă sfârşitul şi începutul/sunt legate/pe cealaltă parte/între ele”.

Forţa Naturii din poezia anterioară scade, regnul vegetal se ofileşte şi dispare, dar, spre deosebire de fiinţa umană, sub o altă formă, natura renaşte mereu: „Roşu şi verde,/Sângele meu şi al florii/este făcut să curgă la fel/dispărând în pământ,/doar că ea se întoarce la primăvară,/pe când pentru mine/nu există a doua oară”.

Poezia, altădată triumfătoare, este supusă evanescenţei; scris cu degetul pe aburul de pe fereastră, poemul e suspendat între a fi şi a nu mai fi, „dependent de raportul dintre frig şi căldură”. Asemenea foilor, paginilor, frunzele „sunt duse mai departe de vânt”. Mişcarea e mereu asociată în acest volum cu o trecere către risipire, pierdere. Globul de păpădie de pe coperta dicţionarului Larousse, invocat de două ori, spre care un profil feminin suflă fără ca puful acestuia să se răspândească în Lume, simbolizează o autoconţinere a cosmosului mic, terestru, deci o altă pierdere.

Trecerea şi pe-trecerea prin această lume este scurtă şi timpuriu marcată de semnele dispariţiei: „Pe când o privesc,/floarea îşi pierde petalele”. La sfârşitul verii apar câteva zile „urâte” după care, deşi se face iar frumos, se strecoară, vizibil, semnele apusului: „în orice culoare/apare un picur de negru,/în orice lumină, o geană de umbră”.

Universul larg este văzut ca un ouroboros, o creatură imposibil de definit care, în cerc, îşi prelungeşte una în alta cele două componente, viaţa şi moartea, Aici şi Dincolo, în care omul este aruncat fără să înţeleagă ceva: „...ceea ce nu mă împiedică/să trec dintr-una în alta, să mor într-una din ele,/să mă nasc în cealaltă, fără rost,/pentru că uit mereu ce a fost/şi aşa mai departe”.

Laitmotivele acestui volum de poeme sunt somnul, uitarea şi liniștea. Somnul e ca o pregătire pentru moarte sau „moartea provizorie”, din care eul liric spune că, în fiecare dimineaţă, se întoarce tot mai greu.

Uitarea e „condiţia sine qua non a naşterii/pe care am acceptat-o/curioşi să vedem ce urmează”. Ea şterge copilăria şi tinereţea şi mai ales închide ermetic starea de dinainte de naştere, cheia spre secretul ontologic: „Dacă aş şti de unde am venit,/dacă aş bănui unde am fost,/poate că mi-ar fi mai uşor să deduc/ce a avut şi nu mai are rost.//(…)Poate-am murit şi nu-mi aduc aminte”.

Iar liniştea e „o lumină imensă (….)/un amestec de bucurie şi spaimă/ca în faţa lui Dumnezeu”. În lipsa cuvintelor, liniştea devine starea de trăit pe drumul spre marele necunoscut. Fără revoltă, eul liric invocă dorinţa de somn ca pe o acceptare a ce va să vină: „Şi totuși, ce linişte bună,/n-aştept nimic de la nimeni,/singurătatea n-a fost/mai plină de sens vreodată,/ca un fruct uscat de tăcere,/rămas numai sâmbure,/fără cuvinte, lumea e mai curată”.

Ca şi pegaşii, oamenii sunt împărţiţi între condiţia terestră şi cea celestă, iar infinitul, „ca un animal de pradă/la panda,/ca o fiară flămândă” ameninţă fiinţa trecătoare. Atlantida sau inorogii sunt vise uitate ale omenirii, iar Dumnezeu, nenumit, e invocat ca „Tu, care toate cărţile le scrii”. Şi totuşi, în această trecere prin lume, o prezenţă nelămurită se simte, care „când mă doare ceva,/se aşază pe locul dureros/şi se aşază când scriu/pe locul dureros/al paginii albe”.

Neînţelegerea lumii acesteia, trăită altădată domol, chiar cu bucurie, acum este trăită cu resemnare: „Am avut nevoie de mai mult de jumătate de secol/ca să descopăr că primăvara/frunzele cresc cu aproape jumătate/de centimetru pe zi/ (…) e prea târziu/pentru a înţelege ceva din umilinţa/din care frunzele continuă să crească”.

Încercările de a se înţelege eşuează şi ele: „Ca-ntr-un adânc de fântână,/chipul meu îmi apare/aproape de necrezut,/privirea coborând prin răcoarea/ameninţătoare a anilor/nu reuşeşte să înţeleagă/despre ce e vorba”, dar, încă o dată, nu există revoltă, ci acceptarea melancolică a unui destin programat, acelaşi pentru toţi.

Poezia rămâne „o scară spre cer”, dar se impune neliniştea eului liric în faţa unui crepuscul, dincolo de care chiar sensurile cuvintelor se fărâmiţează până la a nu mai lăsa din ele „nicio bănuială de noimă/doar taina”. În mod semnificativ, cuvântul „taină” e ultimul cuvânt al ultimului poem din volum. Totul este taină.

„Se face linişte în mine” este o meditaţie despre condiţia umană, în tonuri elegiace, o acceptare a acesteia presărată cu întrebări fără răspuns, o aşteptare melancolică asaltată de uitare. //

Premiul Prinţesa de Asturias pentru Litere

Ana Blandiana a primit pe 25 octombrie 2024 Premiul Prinţesa de Asturias pentru Litere, în prezenţa Familiei Regale din Spania: alături de Majestatea Sa Regele Felipe al Spaniei şi de Alteţa Sa Regală, Leonor, Prinţesa de Asturia, la ceremonie au mai participat Alteţele Lor Regale Dona Sofia, Regina Letizia şi Infanta Sofia. 

Motivaţia Juriului a fost că scriitoarea „a demonstrat prin poezia sa curajoasă o extraordinară capacitate de rezistență în fața cenzurii” și că „este moștenitoarea celor mai strălucite generații literare, precum și o creatoare singulară”. De asemenea, pentru că opera sa reflectă „o profundă cunoaştere a spiritului românesc într-o perioadă istorică de opresiune”.

Premiile Prințesa de Asturias celebrează elitele din Arte, Comunicare și Ştiințe umaniste, Sport, Științe Sociale, Litere, Cooperare internațională, Cercetare științifică și tehnică, iar nominalizările candidaților se fac de către universități, academii, centre de cercetare, precum și de ambasadorii prezenți în Spania.

Ana Blandiana este primul român căruia i se decernează acest prestigios premiu, iar precedentul câştigător, de anul trecut, este celebrul scriitor japonez Haruki Murakami.