Pe aceeași temă
Marin-Mălaicu Hondrari este un scriitor cu un univers aparte şi, dacă i-ai citit o carte, vrei să le citeşti şi pe celelalte. A debutat după ce a trăit câţiva ani în Spania, la Cordoba, unde a avut diverse joburi şi a citit enorm. A învăţat şi limba şi a tradus mai multe romane ale lui Vargas Llosa. Dacă te‑ai lăsat prins în lumea lui de solitari, care îşi trăiesc viaţa părând că trec pe lângă ea, dar de fapt trăind-o mult mai intens decât restul, vei aştepta mereu următorul lui roman. Cel mai recent, Clandestin, a apărut, de data asta, la Editura Trei.
Clandestin este un roman construit pe mai multe planuri paralele, foarte diferite, dar care converg la un moment dat, iar personajele, atât de diferite şi ele, participă la o istorie dramatică comună.
Iustina e eroina care ocupă rolul principal, o femeie de 35 de ani care şi-a dat demisia dintr-o multinaţională şi îşi oferă un timp fără limite, în care face tot ce vrea, având cât mai puţine contacte cu lumea din jur. Se duce să locuiască la casa din deal, a primei copilării, dintr-un oraş inventat, Băile Sângeorzului, dar evadează şi de acolo, sistematic, pentru a străbate împrejurimile cu maşina, după ce îşi lasă într-un hotel rufele în maşina de spălat a camerei închiriate. Se mai vede cu un bărbat, Virgil, iar când se întâlnesc, cei doi ascultă obsesiv muzică, citesc, fac dragoste, beau şi dorm. Atunci când e singură, Iustina se urcă pe casă, chiar când acoperişul e plin de zăpadă, şi citeşte. Taie un porc, îi afumă carnea, se încălzeşte la soba cu lemne, îşi aduce lângă ea o pisică. „Mereu mi-am dorit să trăiesc ca un personaj”, îi răspunde ea fostului patron, care o întrebase de ce şi-a dat demisia. Pleacă de tot şi din Bucureşti, pentru că îl găseşte „agresiv, cenuşiu, zgomotos, urât, haotic”. Schimbă mesaje cu fratele ei vitreg, Roland, care a apărut în romanul Lunetistul. Aici, Roland e tot asasin plătit prin alte ţări, având ca pied-à-terre o ţară inventată, Camarile, o insulă de la celălalt capăt al pământului.
Roland e cel alături de care Iustina a cunoscut o copilărie de-a dreptul livrescă: mama lui Roland moare, tatăl, Francisc, se însoară cu cea care devine mama Iustinei, o părăseşte pentru o englezoaică, apoi Francisc se duce în 1990 în Piaţa Universităţii şi se întoarce de acolo într-un sicriu. După mineriada din 13-15 iunie. Mama Iustinei înnebuneşte, apoi moare, iar cei doi fraţi de tată ajung la iubita lui Francisc, englezoaica. De fapt, singurul lor părinte grijuliu a fost Francisc, cel care a murit prea repede. Copiii, practic orfani, fetiţa Iustina fiind cam îndrăgostită de fratele ei mai mare... Alături de aventurile ei de singuratică sunt rememorate scene din trecut, din viaţa cu Roland şi din anii în care trăia Francisc. Unul dintre jocurile fraţilor vitregi fusese „cel mai frumos cuvânt de azi”, iar odată Roland spusese „clandestin”, pe care Iustina îl notează şi rămâne fascinată de el şi peste ani.
Cei doi sunt nişte clandestini faţă de societate, neaderând deloc la legile ei. Psihanaliştii ar putea să găsească în cuplul (pentru că e un fel de cuplu) Iustina-Roland o traumă de copilărie care ascunde, în termeni de specialitate, o „criptă”, o „fantomă”, un travaliu de doliu neterminat, având ca obiect nu doar moartea lui Francisc, dar şi a celor două mame, plus mama de împrumut, englezoaica. Societatea postdecembristă este mai mult decât nesatisfăcătoare pentru Iustina şi Roland, însă aparenta situare a dramei lor deasupra istoriei ia un bemol atunci când, încetul cu încetul, aflăm cum misterul morţii lui Francisc se leagă de mineriada din 13-15 iunie 1990. Roland îi trimite din Camarile surorii lui un stick cu un filmuleţ de 21 de secunde. E filmată o scenă din timpul mineriadei, în care Francisc este bătut cu bestialitate de câţiva mineri, dar mai ales de un individ care pare miner, dar se va dovedi că nu era. Iustina nu vrea să ştie decât dacă fratele ei are de gând să îl găsească pe acel ins şi să îl omoare.
De aici, desfăşurarea epică o părăseşte pe Iustina şi se îndreaptă spre un personaj feminin foarte tânăr, Alexandrina, fiică de parlamentari, foarte răsfăţată de părinţi şi îndrăgostită nebuneşte de Adrian, alt fiu de parlamentari. Generaţia lor e rebelă, impertinentă, iar categoria socială căreia îi aparţin le permite absolut orice. Vor fugi să se distreze în Spania, într-o casă pe care o închiriase acolo fratele lui Adrian. Cititorul e prins de această poveste nouă, cu atât mai mult cu cât ea nu are nicio legătură cu prima, despre Iustina şi Roland. Şi totuşi.
O a treia poveste îl conduce pe cititor spre Roland, cel din Camarile. E singurul român din această ţară mică, ni se spune. E prieten bun cu Miss Ebony Wild, o fostă prostituată, în prezent proprietară a unor case de lux în Spania, pe care le închiriază. Dacă începe să se contureze un triunghi România-Camarile-Spania, mai e mult până cititorul va afla cum ajung să se întâlnească o parte din aceste personaje atât de diferite şi care nu-şi bănuiau măcar existenţa înainte să apară filmuleţul de câteva secunde pe care pune mâna Roland.
Autorul pătrunde în viaţa tuturor acestor personaje, acordându-le aceeaşi atenţie, cu excepţia Iustinei, pe care o favorizează. Cititorul simpatizează imediat cu evadarea din cotidian a Iustinei, cu sfidarea oricăror constrângeri (după ce s-a supus prea mult la ele, în viaţa de corporatistă), dar acest dolce far niente românesc e întrerupt de un personaj care anunţă intriga romanului, din inima însăşi a istoriei recente. E vorba de nea Grigore, pensionar singur şi sărac, fost miner care a participat la mineriada din 13-15 iunie. Ce va face el e un semnal de alarmă pentru evoluţia intrigii. Mult mai puţin va empatiza cititorul cu tinerii Alexandrina şi Adrian. După o revelaţie cutremurătoare despre tatăl lui Adrian, Alexandrina ajunge să se revolte: „Mereu mi-a fost cald şi bine în cuibul meu pesedist – ce egalitate de şanse? Despre ce vorbim? –, orice filială PSD e un pluton de execuţie, valorile cu care am crescut sunt minciuna, nesimţirea, rânjetul în faţă, şmecheria”. Discursul ei devine apoi tot mai neverosimil – singurul neajuns al romanului –, într-o autoincriminare forţată, de care o „beizadea” nu putea fi capabilă.
După vizita-fulger în Spania şi abordarea cuplului Alexandrina-Adrian ca într-un film de Quentin Tarantino, Roland revine în România. Ce va face înainte să se reîntoarcă în Camarile şi să-i trimită Iustinei un mesaj în care îi scrie că o aşteaptă să vină lângă el rămâne să descopere cititorul.
Clandestin reuneşte în mod spectaculos genuri diverse: roman de aventuri, roman poliţist, roman familial, roman poetic, într-o polifonie care face lectura şi mai atractivă decât o face, oricum, desfăşurarea ei epică, de excepţie. Eroii romanului sunt livreşti şi, în acelaşi timp, foarte verosimili, planul trecutului irumpe permanent în timpul prezent, spaţiul muntos al Bistriţei alternează cu insula exotică a lui Roland, există un balans şi chiar întrepătrundere între lucruri complet opuse. În cazul cuplului Iustina-Roland fundalul este, în sens propriu, o anumită muzică din trecut şi neuitată în prezent: Jimi Hendrix, Pink Floyd, Syd Barrett, Charlie Parker, John Coltrane.
Sentimentul de extraordinar pe care cititorul îl are după ce depăşeşte primele 100 de pagini şi care se intensifică mai apoi şi atinge un maximum la final vine tocmai din măiestria cu care lumea lui Hondrari, de outsideri şi de percepţie poetică asupra lumii, se împleteşte aici cu o poveste tragică din trecutul recent, pe o miză majoră, care ar fi fost mai puţin atractivă dacă ar fi fost scrisă simplu-realist.
Clandestin e despre foarte mulţi dintre noi, care visăm să fugim din rolurile sociale impuse către care suntem împinşi, dezgustaţi de alienarea din societatea actuală, dar şi de crime politice rămase nepedepsite, pe care le conţinem cu toţii. Nu întâmplător autorul mărturisea într-un interviu: „Au existat momente când simţeam că literatura e pe viaţă şi pe moarte, o chestie foarte dură. Pentru că în scris nu caut doar să spun o expresie frumoasă, de exemplu, la mine scrisul conţine foarte mult adevăr”.
