Pe aceeași temă
Volumul „Anii romantici“ de Gabriela Adameşteanu a fost republicat, în ediţia a II-a, cu mici completări, dosar de presă şi index de nume, tot la Ed. Polirom, în noiembrie 2024.
Atunci când a apărut prima dată, în 2014, a obţinut trei premii importante: Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul revistei „Observator cultural” şi Premiul Muzeului Naţional al Literaturii Române. Era recunoaşterea unei cărţi care, plecând de la biografia personală, se conecta firesc la cea colectivă, de dinainte de 1989, din anii '60, ai studiilor scriitoarei, apoi din anii '70 și '80, perioadă în care lucrează la două edituri, apoi la cea de după 1989, când autoarea se îndreaptă spre jurnalism, fiind redactor-şef al revistei 22 până în 2005 (după care va reveni la literatură).
„Anii romantici“ este o carte de memorii, însă nu una clasică, în primul rând pentru că tot ce ţine de trecutul personal exprimă ceva despre societatea însăşi, iar în al doilea rând pentru că ordinea evocărilor nu este cronologică. Biografia unui scriitor nu este niciodată lipsită de interes pentru că existenţa lui e strâns legată de libertate, prin urmare traiectoria sa conduce şi face parte, în acelaşi timp, din radiografia unui moment istoric, proiectând asupra acestuia o lumină revelatoare.
Din perioada de dinainte de 1989, Gabriela Adameşteanu rememorează felul în care în anii '50 şi '60 conta esenţial în viaţa unui individ ceea ce s-a numit „Dosarul de Cadre”. A avea „dosar prost” însemna a proveni dintr-o familie în care existau ori deţinuţi politic, ori rude în Occident, ori foşti legionari, ori foşti burghezi sau chiaburi (numita „origine nesănătoasă”) şi acest lucru se răsfrângea negativ asupra descendenţilor. Ori nu aveau acces la anumite joburi, ori nu puteau intra la facultate, ori, dacă intrau, intrau la secţia „General” în loc de secţia „Burse”.
Dat fiind că manualele de istorie din zilele noastre nu conţin informaţii despre acea epocă, nu e de mirare că promoţiile din ultimii 30 de ani nu ştiu (mai) nimic despre o realitate tulburătoare şi care, nefiind cunoscută, riscă să se repete, într-un fel sau altul. Reapărând cu foarte puţin timp înaintea alegerilor din 2024, volumul Anii romantici are o actualitate mai evidentă chiar decât la apariţia din 2014. Lectura sa aduce aminte unora sau îi informează pur şi simplu pe tineri despre ce a fost „înainte”. „Anii romantici“ este o carte care evocă fără să judece două epoci. În lupta cu uitarea, dar şi cu noile propagande de tot felul, mărturia unui scriitor onest şi implicat după 1989 în viaţa Cetăţii rămâne o sursă de mare credibilitate. Revista 22, pe care Gabriela Adameşteanu a condus-o în anii cei mai agitaţi ai postcomunismului românesc, era publicaţia elitei intelectuale care lua atunci poziţie faţă de tot ceea ce se întâmpla în viaţa politică, având o clară orientare pro-europeană, democratică şi fiind o revistă independentă.
După ce descrie felul în care a debutat şi a publicat primele povestiri, creionând portrete lui Paul Goma şi lui Mihai Şora, Gabriela Adameşteanu explică dificultăţile de a publica un volum, amintindu-i pe uitaţii editori şi redactori de carte care au făcut posibile apariţiile, în anii '70 şi '80, ale cărţilor de literatură de valoare. Pentru lumea de după 1990, deceniile în care era extrem de greu – uneori imposibil – să publici, sau presupunea multe compromisuri, cât şi bunăvoinţa şi curajul celor care lucrau în edituri, deceniile '70 şi '80 pot părea fabulaţii. Situaţia de atunci a modelat un şir de generaţii, iar înţelegerea greşită a democraţiei, după 1989, provine direct din absenţa libertăţii înainte de 1989.
Autoarea povesteşte ce ruptură de destin a adus Revoluţia şi alegerea jurnalismului, la revista 22, în locul mediului editorial. Într-o lume haotică şi isterică, în anii '90, Gabriela Adameşteanu s-a adaptat din mers, repede, la provocările noului job şi ale noului mediu profesional. O noutate imensă a însemnat pentru ea şi posibilitatea de a călători, în fine, în Occident. „Lumea liberă”, cum i se spunea, atât de visată de români, devenea accesibilă şi sursă de euforie sau dezamăgire, atunci când idealizarea ei fusese maximă, din ignoranţă. O bursă de trei luni la International Writing Program, în Iowa City, loc unde se perindaseră din anii '70 câţiva scriitori români, devine pentru autoare o călătorie iniţiatică, pe care o începe fără convingere (pentru că i-ar fi preferat Franţa), dar pe care învaţă să o preţuiască, alături de colegul Mircea Cărtărescu. Autoarea descrie un alt univers, şocul cultural şi întâlnirea cu mari figuri ale exilului, de la Matei Călinescu la Ioan Petru Culianu. Celui din urmă îi ia un interviu, devenit celebru pentru că e singurul consistent luat de un român, cu câteva luni înainte de asasinarea acestuia, în mai 1991. Interviul cu Petru Culianu este pasionant şi provocator prin teoria lui despre Revoluţie, viaţa din exil, părerea despre Europa de Est („o tragică pierdere de timp, de oameni, de energie”), evocarea maestrului său Eliade sau credinţa sa în existenţa lumilor alternative şi altele. O adăugire în această ediţie a doua punctează teoria cea mai plauzibilă despre responsabilii asasinării lui Culianu.
De asemenea, istoria Grupului pentru Dialog Social este redată cu toate entuziasmele şi greşelile ei, inerentă unei practici de exprimare şi de solidaritate socială, care a fost învăţată din mers. Defilează prin faţa cititorului evenimentele sociale şi politice pline de turbulenţe de la începutul anilor '90, cât şi figuri de implicare intelectuală care rămân antologice: Mihnea Berindei, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Stelian Tănase, Rodica Palade, Mihai Botez, dar şi figuri mai tenebroase, precum Silviu Brucan, alături de inconturnabilii Iliescu şi Roman.
Autoarea se întoarce la un moment dat în trecutul personal, la celebrii fraţi Adameşteanu, unchii ei, savanţi, ca şi la alţi membri ai familiei sale extinse, iar biografiile capătă aspect de file de poveste, dar sunt şi o evocare a epocii de dinainte de comunism.
Volumul „Anii romantici“ pune în evidenţă epoci recente, din punct de vedere istoric, dar tot mai puţin cunoscute, portrete memorabile, dar şi definirea condiţiei scriitorului ca fiind asigurată de libertate. Într-o dictatură, pentru un scriitor, dacă vrea să nu facă compromisuri, dar să rămână scriitor, adică să publice, apare evidentă o situaţie de dislocare interioară: la Ed. Cartea Românească „se publicau majoritatea cărţilor bune, pe lângă obligatoriile Omagii şi alte cărţi de compromisuri inevitabile, prin care «se dădea cezarului partea lui». Dar presiunile cenzurii erau tot mai absurde şi mai greu de suportat. Mă simţeam într-o postură schizofrenică: autor care trebuia cenzurat şi editor complice cu cenzura”.
Anii romantici reprezintă începutul anilor '90, când în vârtejul luptei aprige dintre „fesenişti” şi „democraţi” existau idealuri, exista speranţă, dar şi neînţelegeri crunte ale noţiunilor de democraţie și libertate, exista capacitatea de implicare voluntară, în lipsa beneficiilor, implicare din partea intelectualilor, deşi nu numai, a unei societăţi civile care abia se năştea, în chinuri teribile, exista o dorinţă imensă de libertate, cu atât mai mare cu cât era încă foarte ameninţată. Gabriela Adameşteanu evocă fără dramatism şi cu acurateţe, ca o persoană care a trăit în toiul evenimentelor postdecembriste, şi frenezia presei scrise libere, şi efervescenţa manifestaţiei din Piaţa Universităţii, şi (utopica) „Proclamaţie de la Timişoara”, şi mineriadele, şi eşecul numit Emil Constantinescu. Cine nu a trăit acele timpuri le poate eventual înţelege, dar nu le poate simţi.
Cartea Gabrielei Adameşteanu este o lectură foarte agreabilă, pentru că e scrisă cu mult talent (scriitorul nu scapă de talent nici când înfăţişează jurnalistic epocile ante şi post 1989!), şi este mai ales o carte actuală, în sensul în care tipare şi lucruri nerezolvate din trecutul apropiat pot duce la repetarea unor evenimente. //
