Viață în cărți

Cu jumătate de an înainte de a muri, într-o ieșire publică din toamna anului trecut, antologică pentru cei care au avut bucuria să fie martori oculari, Nicolae Manolescu a vorbit, cu verva sa proverbială, despre comparația – care e falsă, de la un punct încolo, așa cum a argumentat domnia sa – între viață și literatură. Rezumat: ceea ce a spus (menționez și contextul: în ziua a doua a Colocviului romanului românesc de la Alba Iulia, ediția 2023) atunci dl Manolescu e că, de fapt, nu există o opoziție între literatură și viață. Ci, mai degrabă, o relație lină, de vase comunicante. Mai precis: literatura este viață, iar literatura bună, cu atât mai mult! Și nu orice fel de viață, ci viață de calitate, o secvență de viață care este înnobilată de splendoarea literaturii.

Poate să pară (ușor) neadecvată o asemenea deschidere a unui text – fie el și despre literatură – în contextul vieții publice în care e scris și publicat: la câteva zeci de ore după un vot  politic și, mai mult decât atât, care va marca – traumatic – istoria României. Cred însă că e, dimpotrivă, o formulă bună de a naviga timpuri grele și de a domoli și îndigui o realitate care sângerează. Între multele sale virtuți, literatura îți dă și capacitatea (nu spun „iluzia”, deși, realist, pot accepta că, uneori, așa e – e numai iluzia) de a crede că viitorul e deschis, că lucrurile, viețile, faptele nu sunt încremenite. În alte cuvinte: literatura – ca o formă de viață superioară – îți dă câteva instrumente pentru a înțelege, a accepta și a îndrepta ceea ce e dur, brut, greu de acceptat în viață.

Mai jos, „pe repede înainte”, patru invitați/sugestii de a intra în timpul de calitate al literaturii prin intermediul a patru titluri de la Editura Litera, colecția Folio. O „colecție cosmopolită, locul de întâlnire a celor mai noi opere de ficțiune literară contemporană – romane aflate în topurile internaționale, ecranizate sau în curs de ecranizare, traduse în zeci de limbi –, cărți provocatoare, pe care abia aștepți să le citești”.

O librărie

Și o poveste despre universul aparte al cărților – în format clasic: „Viața mea în librăria Morisaki” – de Satoshi Yagisawa. O carte-fenomen (din care a „decurs” și un film) publicată în zeci de țări și în tiraje impresionante. „Așteptând la semafor, am privit curioasă în jur. Peisajul mi s-a părut ciudat: de-o parte și de alta a bulevardului (unchiul îmi spusese că se cheamă Yasukuni), erau numai librării și anticariate, perete în perete. Oriunde aș fi întors capul, la dreapta sau la stânga, erau numai prăvălii cu cărți. De obicei, abia dacă vedeai câte o librărie pe o stradă, dar, acolo, mai mult de jumătate din clădiri adăposteau prăvălii cu cărți. Firește, erau și librării uriașe, precum Sanseido sau Shosen, dar cele care îmi atrăgeau  atenția erau anticariatele mici și înghesuite unele în altele, care păreau strivite de clădirile impunătoare. În direcția opusă, spre Suidobashi, câțiva zgârie-nori găzduind birouri făceau priveliștea și mai stranie.” Aici, în Jimbocho, la Tokyo, în cartierul librarilor și al anticarilor, ajunge Takako – o tânără de 25 de ani, după o poveste de iubire eșuată, deprimată și ducând după sine o viață destul de monotonă. Își regăsește unchiul, mai apoi și fabuloasa sa mătușă și reînvață să citească – atent, constant. După un timp,  va vedea tot mai limpede în jur și se va regăsi pe sine. Scrisă simplu, nesofisticat, un delicat elogiu adus cărții și complementelor acesteia (anticariatele, librăriile, anticarii, librarii), „Viața mea în librăria Morisaki” are și o continuare („Întoarcere în librăria Morisaki”), de asemenea tradusă la noi, la Litera (tot de excelenta traducătoare din japoneză și nu numai, Iolanda Prodan).

Winn: win-win

Alice Winn (cea care îmi dă ocazia jocului de cuvinte din subtitlul de mai sus) a crescut la Paris, a studiat în Marea Britanie (diplomă de excelență în literatura engleză la Oxford), locuiește în Brooklyn și, mai ales, este – după publicarea cărții sale „In memoriam” – câștigătoare a British Book Award 2024 pentru cel mai bun roman de debut. Generic spus: „In memoriam” e o carte despre război și iubire; despre iubire în vreme de război; și mai explicit: despre iubire problematică, interzisă în timpuri de război. Maggie O’Farrell, autoarea bestsellerului Hamnet, notează despre această carte:  „In memoriam este un roman atât de tulburător, scris cu atâta siguranță, încât îți vine greu să crezi că reprezintă un debut literar. Alice Winn a conceput o poveste de dragoste răvășitoare care trece de la șarmul idilic al școlii cu internat la ororile inexprimabile ale frontului de vest din timpul Primului Război Mondial. Gaunt și Ellwood vă vor stărui multă vreme în minte după încheierea lecturii”.

Gaunt și Ellwood – cele două personaje principale. Gaunt, britanic, dar pe jumătate german; Ellwood – extrovertit, strălucitor și subiect unic al unei pasiuni erotice intense pe care o duce cu sine Gaunt. Cei doi – urmați de colegii lor de internat – se înrolează în război și, odată cu aceasta, aduc pasiunea lor în locul cel mai improbabil pentru a crește. Și totuși... Așadar, fie că alegeți să îl citiți încet, în cadrul unei lecturi „la foc mic” – capitolele se pretează la așa ceva, sunt scurte, ca niște secvențe cinematografice –, fie că vă scufundați adânc în această carte, este, cum spuneam mai sus, win-win!

Încă o zi

David Nichols este un maestru al poveștilor despre iubire, pierdere, regăsire și tandrețe. În 2009, și-a lansat cea de-a treia carte: „O zi”. Succesul acesteia a fost unul ieșit din comun: marea poveste de iubire de acolo a trecut în mai bine de 40 de limbi, cu numere de tiraje vândute amețitoare; de asemenea, a dat un film de lungmetraj (cu Anne Hathaway, Jim Sturgess, Patricia Clarkson; este un film pe care îl recomand în mod special) și o miniserie, ambele de găsit (și văzut!) și pe Netflix.

„Nimeni nu e în stare să realizeze o descriere amănunțită a dragostei precum o face David Nichols, notează jurnaliștii de la Observer, iar romanul său cel mai recent tradus în limba română – „Ești aici” – vine să ilustreze, superlativ, aprecierea reprodusă mai înainte. Un roman care vine, parcă, din mantaua lui „O zi”. Un fel „Încă o zi” – cu două personaje, Michael și Marnie, un bărbat și o femeie care se află, fiecare, la o răscruce problematică a vieții. Michael: părăsit de soție, răvășit de ceea ce i s-a întâmplat, își consumă depresia în lungi drumeții singuratice. Marnie: și ea, rănită afectiv de un fost soț abuziv și egoist, trăiește izolat, evitând vechii prieteni, în luptă directă cu „demonul amiezii”. O prietenă comună celor doi reușește să îi deturneze pe Michael și Marnie de la rutina care le macină jumătatea vieții și să îi „alinieze” pentru o drumeție comună de zece zile. Este întâlnirea care le va schimba celor doi perspectiva din care își privesc propria viață și chiar viața fiecăruia. Totul, spus/scris de un autor care e în stare, ca nimeni altul, „să realizeze o descriere amănunțită a dragostei”.

Un elogiu

Iată, mai întâi, cine e autorul acestui elogiu: este finalist al Premiului Pulitzer pentru extraordinara carte de nonficțiune The Devil’s Highway, care a ajuns deja la a treizeci și patra ediție, și autorul a numeroase alte cărți de nonficțiune, poezie și ficțiune, inclusiv al romanelor de succes The Hummingbird’s Daughter și The House of Broken Angels, cel din urmă fiind finalist al Premiului Cercului Național al Criticilor. Pe lângă multe alte distincții, Louis Alberto Urrea este laureat al Premiului Academiei de Arte și Litere. Locuiește într-o suburbie a orașului Chicago și predă la Universitatea Illinois din același oraș. (sursa: www.litera.ro) Și scrie foarte bine. Încercați (fie și numai) „Un cântec pentru Irene”, un roman în care „cu o veridicitate cinematică și o profundă înțelegere emoțională, Urrea le deschide ochii cititorilor față de voluntarele Crucii Roșii care au activat în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, oferindu-le gogoși, cafea și prietenie ca acasă soldaților americani... Fanii ficțiunii istorice, având ca temă perioada respectivă, care au o sumedenie de opțiuni, ar trebui să fie încântați de romanul viu și impresionant al lui Urrea despre realizările și curajul acestor eroine uitate” (sursa: Booklist). Irene Woodward e personajul principal al cărții; ea e secondată de impunătoarea Dorothy Dunford; împreună, vor face parte dintr-un grup feminin de elită denumit „Păpușele cu gogoșele”, care acționează în spatele frontului, oferind afecțiune camaraderească și îngrijire medicală soldaților. Un amănunt: povestea din această carte e copios inspirată din cea, reală, a mamei autorului – Phylis de Urrea –, ea însăși activă în cadrul Crucii Roșii în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial.