Pe aceeași temă
Cum gandeste Amy de David Hare
În romaneste de Antoaneta Ralian
Cu: Catalin Babliuc, Simona Popescu, Tatiana Iekel, Valeria Seciu, Mihai Dinvale, Alin Mihalache, Papil Panduru
Scenografia: Dragos Buhagiar
Muzica: Tom Brandus
Miscarea scenica: Florin Fieroiu
Regia: Catalina Buzoianu
Teatrul Mic
Stagiunea 2005-2006
Fara pretentia ca reinventeaza teatrul, spectacolul regizoarei Catalina Buzoianu va fi parand datat în ochii celor ce-si afiseaza ostentativ omniscienta. Desi, nu putini, abia daca ajung sa-i descifreze alfabetul, propulsati de nelipsitii purtatori de stindard. La pauza gruparea cu pricina face haz de scene "fumate", marcanti reprezentanti ai breslei gasesc de cuviinta sa lase locul liber. Printre acestia, fireste, originalul nostru actor politic, monopolizand institutii, functii, tantieme, identificabil cumva si în reprezentatie si caruia i se pregateste deja un portret eseistic. Ceea ce oricum nu-i va schimba traiectoria prefabricata, caci, pentru el, ramane oricand ceva de adjudecat. Mai deloc libertatea de spirit, instanta care ne priveste pe toti, pusa aici într-o ecuatie surprinzatoare prin polivalenta semnificatiilor sfidand artificiile întretinute de comandamentul formal...
Cum gandeste Amy, spectacol dedicat actritei Valeria Seciu, deschide spre o asemenea perspectiva, aglutinand planuri divergente transfigurate dramatic în dialogul dintre fictiunea expusa si publicul careia i se livreaza. Regizoarea nu se fereste de conventia scenica, nu încearca sa-i substituie un surogat de "actualitate". Dimpotriva, lumineaza abrupt iluzoria, fiindca impalpabila, realitate a artei si, ca un contrapunct, universul-martor al spectatorilor, spatiu obnubilat în teatrul à l’italienne. Si poate tocmai pentru ca nu mai sunt la moda, temele majore sunt recuperate cu obstinatia unui profesionist care nu accepta relativismul complice cu zona divertismentului, tinzand sa preia suprematia. Este de altfel unul din termenii dezbaterii angajate de piesa dramaturgului englez David Hare, conceputa în ultimul deceniu al veacului trecut ca oglinda a societatii engleze contemporane. Un trecut recent, simptomatic pentru viitorul ce (ni) se prefigureaza în orizontul de asteptare al pietei. Periplul lui Esmé, actrita de succes într-un moment de criza a valorilor spirituale si umane, se desfasoara pe doua coordonate analog dedublarii situatiei existentiale, convertita, dincolo de strigatul tragic, prin compasiune. Între idealul estetic din alte vremuri animat de umbra pictorului Bernard Thomas, cand si cerul mai putea fi înca retusat în ambianta frumusetii, si lumea noua atasata mecanicului, cu rotitele ei vizibile sau actionand obscur, care se pravaleste nemilos într-un univers ce-i ramane strain, parazitandu-l pana la totala disolutie (emblematica scenografia creata de Dragos Buhagiar, cutia scenei recompune în versiune retro întelesurile Gradinii pierdute, materializand memoria a ceea a fost cu adevarat înainte de a fi mistuit de timp si de oameni), se afla relatia complexa dintre destinul individual si cel colectiv; speranta si esecul iubirii tinerilor Dominic si Amy, fiica lui Esmé, damnata parca de imposibila ei luciditate în conjunctura tuturor compromisurilor, manipularile "protectorului" actritei ce-i va schimba destinul, vanzand-o ca pe o marfa, escrocul Frank Oddie, ca un distins reprezentant al marilor corporatii - ceea ce, si pentru noi, ipochimenul nu mai e de multisor un personaj de poveste -, boala si moartea mamei, batrana Evelyn, adusa în prim-plan cu tipatul inarticulat al unei suferinte fara de margini. Ecourile tragediei antice sunt aici repere în evolutia spre deznodamantul catharctic, regasirea de sine prin starea de gratie si comuniune cu ceilalti, într-o constructie scenica de ampla respiratie din care lipsesc, ce e drept, mult gustatele de catre spectatorii nostri grabiti poante si/sau bancuri. Cum gandeste Amy nu e doar un recital pentru Valeria Seciu (Esmé) - desi actrita are prilejul de a ne oferi, pe langa cunoscuta-i gama de mijloace interpretative ce-i definesc personalitatea, fatete neasteptate, într-un final prodigios -, nici nu s-a vrut a fi o reprezentatie perfecta (perfectiunea, în teatru, e mai degraba moarte). Vazuta pe jumatate, lectura "printre randuri" atat de familiara criticilor care corespondeaza în direct cu istoria (oho!), îi poti gasi lungimi, stangacii si tot ce vei fi vrand. Si totusi, nu impresionism, diletantismul agresiv cu pretentii la mare voga nici nu poate intra aci în discutie. Si, ca de obicei, regizoarea Catalina Buzoianu pune în valoare tineri de real talent pentru care scena nu e un pasaj între destinatii, ci un destin. Sa-i numim, de pilda, doar pe Simona Popescu si Alin Mihalache, ultimul abordat de teatre independente, confirmandu-si valoarea într-un teatru profesionist (dar nu "de stat", cum se pameaza iconoclastii de duzina mica - mare, ce conteaza). Scuzati, Sabin Balasa, Gheorghe Sfantu si atelierele stramutate de patroni poltroni, parafrazandu-l în legea lor pe G. Calinescu: "Romanul creeaza pitit si la munte". În deschiderea stagiunii sale, Teatrul Mic a pasit cu dreptul. Si la vedere.
