Pe aceeași temă
Intotdeauna Zilele filmului iranian la Bucuresti au avut o tenta de reuniune de familie. Ceea ce nu e rau, ba chiar da un anume sarm manifestarii. Publicul e format in proportie covarsitoare din comunitatea iraniana din Bucuresti si din personalul ambasadei. Copiii se plimba prin sala in timpul proiectiei, luminile sunt pe jumatate aprinse, la filme se aplauda... Iar asta nu-i deranjeaza deloc pe neiranienii care vin la proiectii.
Anul acesta au fost cateva probleme ― nerespectarea unor principii de baza atunci cand organizezi un (mini)festival de film, care a facut ca Zilele filmului iranian sa fie un adevarat fiasco. Inainte de toate, festivalul a fost mutat de la sfarsitul lui ianuarie, asa cum fusese programat initial, la jumatatea lui februarie. Apoi ― ceea ce a deranjat cel mai tare ― filmele anuntate au fost schimbate de mai multe ori: erau tiparite trei filme in program (al Cinematecii Union), alte trei filme au fost anuntate pe usa Cinematecii, iar in sala s-au proiectat cu totul altele. Dintre care unul nesubtitrat in nici o limba! Vorbit in farsi si atat. Ce sa intelegem din asta? Ca manifestarea a fost organizata doar pentru comunitatea iraniana si, eventual, pentru studentii la farsi de la Limbi straine? N-as avea nimic impotriva, dar in cazul asta nu trebuia anuntata in programul Cinematecii. In momentul in care anunti publicului larg un eveniment, se presupune ca faci o invitatie deschisa tuturor si ca, prin urmare, ii asiguri accesul la intelegerea filmului. Or, proiectand un film in farsi, fara subtitluri ― nici macar in engleza ― se-ntelege ca el e rezervat doar cunoscatorilor limbii. Sunt convins ca toata aceasta mascarada n-a tinut de rea-vointa, ci de incapacitatea celor de la Ambasada Iranului de a organiza un eveniment, altfel decat ca o reuniune de familie.
Pe de alta parte, despre cele trei filme nu e prea mult de spus. Despre unul dintre ele ― cel netradus ― am reusit sa aflu ca se numeste (in traducere exacta) Fata iraniana; toate rugamintile mele de a primi cateva detalii ― regizor, an de productie... ― nu au avut ca rezultat decat promisiunile foarte amabile ale celor de la ambasada, fara vreun rezultat concret. Investigatiile pe care le-am facut pe Internet conduc totusi catre Dokhtar-e Iruni (2004), regia Mohammad Hosein Latifi. E o comedioara provinciala, pe tema casatoriei unei fete dintr-o familie instarita cu un baiat sarac. Amuzanta pentru cei familiarizati cu actorii (Hadieh Tehrani, Amin Hayai, Garsha Raufi) ― probabil foarte cunoscuti in Iran.
Tema conditiei femeii in societatea iraniana apare in Motevalede made mehr/Nascut in Balanta (2001), regia Ahmad Reza Darvish. Mult mai grav decat in comedioara de mai sus. Filmul e, de altfel, impartit in doua, ceea ce produce si o ruptura in fluenta filmului: prima parte centrata pe lupta studentilor impotriva separarii pe sexe a claselor; a doua pe calatoria lui Mahtab (fata unui inalt demnitar) cu Daniel (coleg de facultate) spre satul acestuia. Pe drumul de intoarcere cei doi nimeresc intr-un loc de infern, fost camp de lupta, plin de mine. Pentru implinirea iubirii lor, cei doi trebuie sa treaca prin iad...
In sfarsit, Shab-e ielda/Cea mai lunga noapte (2001), regia Kiumars Pour Ahmad, e o drama psihologica a carei actiune se petrece intr-o singura noapte, intr-un interior, cu un barbat in centru, torturat de vestile pe care le primeste de la sotie si copil, emigrati in Germania. E un film cu pretentii dar, printre altele, atat de prost jucat si ridicol in multe locuri, incat nu trece de un nivel foarte scazut.
Cu ceva minime eforturi, Ambasada Iranului ar putea transforma Zilele filmului iranian intr-o manifestare si cu tuse personale, dar si cu un minim respect fata de spectatori. Asta nu doar in legatura cu programul anuntat, dar si in legatura cu calitatea proiectiilor. Pentru ca cele trei de acum au fost proiectate de pe niste DVD-uri probabil copiate la mana a cincea, deci cu o imagine mizerabila. Cat despre valoarea filmelor, aici va fi mult mai greu...
.jpg)
.jpg)
