Cercul bizantinilor  

„Port în prenumele meu umanitatea născândă, dar aparțin unei umanități care se stinge… Orice om are dreptul să plece, țara sa trebuie să îl convingă să rămână… Țării unde poți trăi cu capul sus îi dai tot, îi sacrifici tot, chiar propria ta viață; țării unde trebuie să trăiești cu capul plecat nu îi dai nimic… Aceasta este legea ființelor libere și, în ce mă privește, nu recunosc nicio alta”, spune Adam, eroul principal al romanului Dezorientații de Amin Maalouf.

Amin Maalouf este un scriitor francez de origine libaneză (născut în 1949) care a ajuns să se numere printre membrii Academiei Franceze. Protestant după tată și creștin melchit după mamă, Amin Maalouf părăsește Libanul în 1976 stabilindu-se la Paris. Autor a numeroase romane și cărți de eseuri, Maalouf este istoric de formație și este tradus în peste 20 de limbi. Editura Polirom a tradus deja câteva dintre titlurile sale („Leon Africanul”, „Grădinile luminii”, „Primul secol după Beatrice”, „Samarkand”, „Stânca lui Tanios”, „Scările Levantului”, „Periplul lui Baltassare”, „Identități ucigașe”, „Cruciadele văzute de arabi”, „Frații noștri neașteptați”, „Labirintul rătăciților. Occidentul și adversarii săi”, „Naufragiul civilizațiilor”), iar recent a apărut, în traducerea Alexandrei Cozmolici, romanul „Dezorientații”.

Este romanul în care un istoric dintr-o țară numită Levantul se autoexilează în Franța pentru a fugi de războiul civil și de un regim autoritar și foarte corupt. La Paris devine profesor universitar și scriitor și, vreme de 25 de ani, nu se întoarce în patrie. Dar într-o zi telefonul sună și este chemat la patul de moarte al celui mai bun prieten al său din tinerețe, Mourad. Deși nu-și mai vorbiseră de mult, pentru că Mourad a ales să colaboreze cu regimul, Adam nu poate refuza o asemenea cerere. Își ia bilet de avion și se duce. Dar Mourad moare chiar când el este abia sosit, iar întâlnirea e ratată.

Revenirea după 25 de ani în patrie îi prilejuiește lui Adam tot felul de sentimente, așa că nu se grăbește să se întoarcă la Paris. Se duce la căpătâiul fostului său prieten și le revede astfel pe Tania, soția lui Mourad, și pe Sémiramis, prietenă și ea din tinerețe. De fapt, fuseseră un întreg grup de studenți în jurul lui Mourad, cei care își spuneau „cercul bizantinilor”, care la începutul anilor ’70 erau fie marxiști, fie nietzscheeni, fie umaniști moderni și care, pe terasa vechii case a lui Mourad, discutau cu însuflețire despre viitorul posibil al țării lor. Atmosfera de atunci, de libertate și de energie vitală, de aspirații și de pasiuni arzătoare, începe să îl bântuie pe Adam, care recitește scrisori vechi pe care le-a luat cu el. Totuși, refuză să țină o cuvântare la înmormântarea lui Mourad și chiar să participe, dat fiind că acolo urmau să apară și oficialități ale statului autoritar și corupt, cu care el nu poate fi de acord. Tania se supără și îi spune să se întoarcă „la el acasă”, adică în Franța, dar Adam nu cedează.

Pe de altă parte, Sémiramis îi spune că Tania ar vrea ca la 40 de zile de la înmormântare să aibă loc o reuniune a prietenilor din tinerețe, în memoria lui Mourad. Adam începe să-i caute pe cei plecați în exil, ca și el, apoi îi caută şi pe cei rămași în patrie. Reuniunea pe faimoasa terasă a casei străbunilor lui Mourad, casă pentru care acesta a și făcut pactul cu Puterea, ca să o poată păstra, devine un vis care se poate împlini, oricât de greu pare inițial.

Văzând că localnicii îl iau drept străin, Adam gândește: „Trebuie să fiu prudent, reținut, circumspect. Pentru că, fără îndoială, nu mai dețin reperele. Îmi e întruna frică să nu rănesc susceptibilitățile interlocutorilor mei. Chiar când e vorba de prieteni vechi”. Plecând din țară din cauză că ține la valori democratice, față de care cei din patrie sunt „barbari”, Adam chiar se integrează în societatea occidentală, ale cărei valori democratice le împărtășește. Și care, în tinerețe, ca și după 25 de ani, rămân cele mai importante. Faptul că decide să mai stea în patrie pentru a organiza reuniunea de pe terasă îl duce și în brațele lui Sémiramis, de care fusese îndrăgostit în tinerețe, iar aceasta, împreună cu partenera de la Paris a lui Adam, face un pact destul de neobișnuit, prin telefon.

Nu doar despre valori, ci și despre apartenențe este vorba în romanul „Dezorientații”. Spre deosebire de Adam, Mourad se simte aparținând, cu orice preț, pământului natal. Ca să-și salveze casa părintească, colaborează și ajunge chiar ministru în regimul autoritar. Într-o scrisoare veche, din 1978, Mourad îi scrie lui Adam cel plecat că „munții noștri erau deja pomeniți în Biblie pe vremea când Alpii voștri erau abia un accident geologic” și îl acuză că e trădător. De remarcat că Alpii devin „ai voștri”, într-o confruntare care nu e deloc geografică, ci e civilizațională. „Aici, în Levant, nu ne preocupăm de credințe, ci de apartenențe”.

Cei care aleg exilul din foștii tineri „bizantini” sunt, în urma unei intenții de sinucidere și a unei luări de ostatic cu final ciudat, Albert, care ajunge în Statele Unite, și Naïm, care ajunge în Brazilia. Bilal, care alege armele în primii ani ai războiului civil, moare imediat împușcat, iar fratele său, Nidal, e găsit de Adam după 25 de ani, ca fiind „fundamentalist”. Sémiramis, iubita lui Bilal, moștenește un mic hotel și se resemnează cu o viață mediocră, dar liniștită în regimul dictatorial. Dar care e reproșul pe care Tania îl face lui Adam, referitor la alegerile atât de diferite ale lui și ale lui Mourad? „Cei care au rămas
și-au murdărit mâinile ca să vă păstreze o țară, ca să puteți să reveniți într-o zi sau măcar să o vizitați din când în când... Nu ai nevoie să tragi vreun glonț, nici să verși vreo picătură de sânge. Și poți să-ți permiți să nu strângi mâinile care s-au murdărit”. O problemă și implicit o dezbatere care ne sună cunoscute și nouă, românilor.

Printre cei care au rămas în patrie sunt și Ramzi și Ramez, care sunt nedespărțiți și fac afaceri împreună mult timp, dar, după 25 de ani, Adam îl găsește pe Ramez călugăr, pentru că nu mai suporta să construiască palate pentru bogații regimului. Ramzi, în schimb, e tot un inginer prosper.

Confruntarea dintre Orient și Occident are loc mai ales între Adam și Nidal, fratele celui mort prematur, Bilal. Nidal îi reproşeazã lui Adam că a trecut „de partea inamicului”, iar acesta se întreabă „de care parte mă aflu eu, arabul creștin care trăiește de atât timp în Franța? De partea Islamului sau de partea Occidentului? Și când spun noi, la cine mă refer?”.

Naïm, evreul, filozofează, la rândul lui: „Fie că ești evreu sau arab, nu mai ai de ales decât între ura față de celălalt și ura de sine. Și dacă ai nenorocul să fii născut, ca mine, arab și evreu în același timp, atunci pur și simplu nu mai exiști, nu mai ai nici dreptul de a fi existat, nu ești decât o neînțelegere, o confuzie, un dispreț, o falsă rumoare pe care Istoria s-a grăbit să o dezmintă”.

Ce se întâmplă, până la urmă, în ziua reunirii celor care au făcut parte din „cercul bizantinilor” rămâne să descopere cititorul. Nu este ceva previzibil. Iar ceea ce îl frapează pe cititorul european este modul în care toate aceste personaje concep prietenia.  O prietenie de tinerețe pe care o caută cu ardoare după 25 de ani cei care s-au răspândit prin lume cu cei care au rămas în patrie și au evoluat atât de diferit. Există noțiunea de fraternitate și sororitate în prietenia concepută de ei, care e invocată ca atare și care face o diferență față de cultura occidentală. Fiecare dintre personaje spune la un moment dat despre un altul, din fostul grup de prieteni, că e ca un frate, respectiv soră pentru el/ea. Dunia, soția lui Ramez, spune chiar mai mult: „Religia e importantă, dar nu mai mult decât familia, nu mai mult decât prietenia și nu mai mult decât loialitatea. Există din ce în ce mai mulți oameni pentru care religia înlocuiește morala”.

Un cuceritor roman despre exil, dar mai ales despre valorile primordiale, despre Orient și Occident, și despre prietenie, un roman-dezbatere, dar și un roman-poezie despre țara natală și despre apartenențe.