Cercul vicios

„Luați un cerc, mângâiați-l, el va deveni vicios.” Această replică a lui Eugene Ionesco din Cântăreața cheală rezumă perfect starea în care ne aflăm. Trăim într-un cerc vicios din care pare imposibil să ieșim, pentru că repetăm aceleași greșeli, luăm aceleași decizii, care nu fac decât să reîntărească inegalitățile și să distrugă premisele unei lumi către care pretindem că aspirăm.

Relația dintre sărăcie și lipsa culturii nu este o noutate, dar ea capătă astăzi dimensiuni dramatice. Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru dezastrul social și cultural în care ne scufundăm ușor-ușor. Nu există o perspectivă umanistă reală în măsurile politice și economice luate acum. Asistăm la o perpetuare a unui statu-quo care marginalizează și mai mult zone întregi ale populației, în special mediul rural, unde educația, de pildă, suferă profund.

 Știm că nimic nu există izolat – nimic nu există în sine. Totul este legat într-un ecosistem fragil, în care distrugerea unei părți afectează întregul. Televiziunea publică, un extraordinar instrument cu potențial esențial pentru cultivarea în masă și accesul la cultură, este grav subfinanțată și de aceea calitatea programelor sale e foarte slabă și neseducătoare. Rețelele sociale și internetul oferă un acces fără precedent la informație, dar, în același timp, sunt instrumente de manipulare și spălare pe creier, întreținând fragmentarea socială și alimentând dezinformarea.

 În contextul actual tot mai tensionat, războiul nu mai este doar militar, ci cultural, informațional și social. Într-un spațiu conflictual hibrid, așadar, noi, în România, ne împiedicăm încă de rețete ce perpetuează excluziunea și sărăcia culturală. Nu înțelegem – sau nu vrem să înțelegem – că reala contraputere a culturii în societate se naște din echilibru: între educație solidă, instituții funcționale și modele de finanțare și sprijin sustenabile. Doar astfel putem negocia o poziție de forță, prin educație, prin idei și prin conținuturi culturale, toate acestea puternic susținute cu resurse materiale, administrative și instituționale modernizate.

 În loc să aliniem interdependența dintre cultură, educație, stat și societate, acționăm fragmentar, în complicitate tacită cu mecanismele de alienare.

 În fața acestei realități, singura șansă este să recunoaștem fragilitatea ecosistemului nostru social și cultural, să începem să construim o contraputere care să reinstaleze cultura în lumea publică, să îi redea o voce. O astfel de situație poate fi clădită nu doar pe protest, ci și pe o poziție strategică de negociere, prin sprijin instituțional real, educație de calitate și o politică culturală coerentă.

Ca exemplu, piața filmului ne oferă cifre care ar trebui să determine o serioasă reflecție. În 2024 am pierdut 14% dintre spectatori față de anul precedent, iar fenomenul cel mai surprinzător este scăderea drastică a popularității filmelor americane – de la 82% din audiență în 2021 la doar 59% anul acesta – cu o creștere proporțională a filmelor românești, ajunse la o cotă de 21%.

 Explicația? Comedii populare, gen „Buzz House: The Movie” sau „Tati Part-Time” – filme produse de influenceri cu milioane de urmăritori, dar cu note modeste pe IMDb: 3,2 și, respectiv, 6,2. Aproape 38% dintre spectatorii filmelor românești au mers tocmai pentru că sunt producții ale influencerilor. Ca urmare, în ansamblu, aceste două producții adună 8% din totalul spectatorilor din 2024 în România.

 Fenomenele de acest gen nu ar trebui trecute cu vederea: ele trădează o disonanță între varietatea culturală autentică și fenomenul de masă condiționat de influență digitală și de adicția consumului. Mai alarmant, ele scot în evidență o înclinație puternică a publicului înspre divertisment și superficialitate, nu către experiență și interacțiune artistică.

 Cultura fiind în multe zone ale țării un lux inaccesibil, publicul ajunge să se „hrănească” cu „Insula iubirii” în buclă – un pacifier trist pentru dreptul la o viață culturală decentă. Se alimentează, așadar, o fractură uriașă între cei care pot participa la evenimente „vii, intense, diverse” și restul, marginalizați de un sistem care se încăpățânează fie să privatizeze și să cedeze conținutului comercial, fie să centralizeze și să controleze, în loc să ofere libertate și susținere creativității, adică și formelor emergente și experimentale de artă.

 Autoritățile centrale preferă o arhitectură administrativă monolitică, vetust birocratică, în loc să inițieze un cadru flexibil, modern și deschis, care să înlesnească diversitatea și fluiditatea atât de necesare unui ecosistem cultural autentic și sănătos. Schimburile de idei, inițiativele locale, proiectele independente – toate par să se lovească în continuare de același zid funcționăresc, atât de inadecvat expresiei artistice libere și nevoilor sale speciale.

 Este momentul să înțelegem că menținerea unei culturi vii și răspândite, capabile de performanță internațională, nu ține doar de premiile sau festivalurile de top (naționale și internaționale). Este nevoie de politici coerente, finanțare cu sens, descentralizare și, mai ales, de respect și investiție concretă în forța autentică a creativității românești.

 Altfel, riscăm să rămânem prinși într-un paradox tragic: cultura autohtonă strălucește pe afișele marilor festivaluri, dar e tot mai inaccesibilă pentru mari părți ale societății, are o paletă din ce în ce mai restrânsă de moduri de manifestare și depinde masiv de mecanisme exterioare, temporare, în loc să se sprijine pe o infrastructură de suport reală, stabilă și eficientă.

 Sfârșitul de vară și începutul toamnei se anunță cultural efervescente. Premiul „Heart of Sarajevo” acordat Ivanei Mladenovici pentru regia filmului „Sorella di Clausura” reconfirmă înzestrarea celei care a semnat anterior: „Turn off the Lights”, „Soldații” sau „Ivana cea Groaznică”. Premiul Katiei Pascariu la festivalul de la Locarno dovedește încă o dată cum talentul autentic și perseverent ajunge la recunoaștere internațională. 

 România teatrală pulsează la Constanța cu energia Stagiunii SEAS, desfășurată pe două luni, orchestrată de neobositul Erwin Șimșensohn. Tot aici, imediat, va urma Gala Hop a UNITER.

 Nu pot trece cu vederea dialogurile Estival de teatru, inițiate și conduse cu vervă și aplomb de Laura Ivăncioiu prin platforma „Mergem la teatru”, sau festivalul de teatru Transilvania de la Cluj. 

Teatrul Masca, sub directoratul inspirat al Catincăi Drăgănescu, se pregătește să deschidă o nouă stagiune și o școală de teatru alternativ, confirmând transformarea sa într-o adevărată destinație originală și excentrică a scenei din București. În același timp, se pregătesc de deschidere expozițiile Art Safari: Pallady sau programul „Enescu și Minotaurul” – care dialoghează elegant cu Festivalul Enescu, ajuns și el, remarcabil, la a 27-a ediție, cu toate piedicile tehnice și lipsa sălii de concerte mult promisă și atât de necesară.

 Seria de proiecte „Împreună” a ARCUB-ului sau retrospectiva Dan Perjovschi de la Muzeul Miklosi din Timișoara este parte dintr-o vastă înșiruire de evenimente.

 În acest peisaj însă, între „Sorella di Clausura”, succesul Katiei Pascariu sau Art Safari și fluxul digital al filmelor care împânzesc online-ul, rămâne prezentă o provocare uriașă: cum să transformăm cultura românească dintr-o experiență exclusivă într-un drept accesibil tuturor?

 Avem, după cum se vede, în mâinile noastre, un bagaj eclectic, cu o diversitate impresionantă și cu o expresie artistică bogată. Dar nu avem arhitectura administrativă menită să susțină această diversitate și să o promoveze pe o scară largă, inclusiv în mediul rural și provincial, acolo unde educația pare tot mai amenințată, iar accesul la cultură devine tot mai inegal.

 Putem transforma o astfel de realitate disonantă într-o oportunitate? În fața acestei dileme avem nevoie de mai mult decât entuziasm. Avem nevoie de voință politică și responsabilitate morală. Doar așa vom putea sparge amintitul cerc care a devenit pe cât de vicios, pe atât de fatal.
Pentru că nu există scut de apărare mai bun împotriva extremismului și spălării pe creier decât expunerea constantă la varietate culturală, adică la întâlnirea cu sufletul și cu mintea celui diferit de noi, care este, poate, tocmai de aceea, cu atât mai interesant.