Pe aceeași temă
Cel mai recent roman al lui Andrei Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, apărut la Editura Polirom, cuprinde în două sute de pagini materia existenţială, ca şi retorica, pe alocuri, unei tragedii din alte vremuri.
Andreï Makine este genul de scriitor care creează ca un magician, fiind posesorul unei amprente stilistice inconfundabile: un univers aparte, doar al lui, de nostalgie rusească şi de meditaţie asupra Istoriei prin mici „istorii“ personale - totul captat într-o concizie am zice clasic franţuzească.
Scriitorul a avut, de la începutul carierei sale literare, dezinvoltura de a aduce în limba franceză pe care a adoptat-o, odată cu autoexilarea sa în Franţa, mândria de a fi rus, adică de a aparţine unei „culturi mari“, fără să evite discutarea tragediilor din timpul regimului comunist. Rusia lui Makine este „Maica Rusie“ de dinainte de Revoluţie, cea imperială, grandioasă, pe nedrept uitată – matrice identitară indiferentă la trecerea timpului.
Cel mai recent roman al său, Viaţa unui bărbat necunoscut, apărut la Editura Polirom, cuprinde în două sute de pagini materia existenţială, ca şi retorica, pe alocuri, unei tragedii din alte vremuri.
Trei lumi sunt opuse fiecare una alteia: Franţa, mai exact Parisul, univers consumerist în care literatura minimalistă defilează în emisiuni de TV târziu în noapte, ceea ce nu o face să fie mai puţin arogantă; St. Petersburgul zilelor noastre, metropolă care trăieşte frenetic în stil occidental, copiind modelul consumerist până la detaliu; şi Rusia „eternă“, cea hărţuită de Istorie, în care oamenii se jertfeau pentru „patria-mamă“ în al doilea război mondial sau, victime ale comunismului, sufereau în lagăre.
Cine trăieşte cu adevărat? – ar fi întrebarea naratorului, nerostită, dar care se citeşte printre rânduri. Şutov, personajul principal, scriitor rus exilat de mult la Paris, cu siguranţă că nu. O scenă din Cehov, cu doi tineri care se dau cu sania, băiatul şoptindu-i fetei „Te iubesc, Nadenka“, îl obsedează pe Şutov, ca simptom al unei maladii identitare ce nu-şi mai poate aştepta leacul. El caută numărul de telefon şi adresa unei iubite din tinereţe, din St. Petersburg, Iana, şi porneşte să o reîntâlnească, după treizeci de ani.
Cei mai importanţi lideri ai lumii sunt prezenţi în acelaşi timp cu Şutov în Rusia, cu ocazia tricentenarului oraşului, naratorul dorind poate să semnifice astfel prăbuşirea zidurilor „reci“, a războaielor ideologice, într-o globalizare jubilatorie. Televiziunea rusă transmite, pe lângă o varietate ameţitoare de canale străine, fragmente de ceremonie în care Berlusconi cântă, încet, odată cu Pavarotti, sub privirea amuzată a lui Putin, iar impresia de centru al lumii pe care o dă St. Petersburgul este creată mai cu seamă pentru a-i fi contrapusă o alta, a Istoriei „adevărate“.
În apartamentul-gigant al Ianei, devenită femeie de afaceri, care nu prea are timp de fostul său iubit din tinereţe, Şutov îl cunoaşte pe Volski, un bătrân singur, care urmează să fie evacuat într-un azil, după ce Iana i-a cumpărat locuinţa.
O noapte au la dispoziţie Volski, cel care aşteaptă să fie dus într-un soi de anticameră a morţii, şi Şutov, care aşteaptă şi el inutil să regăsească o femeie care nu mai există. Bătrânul, despre care i se spusese că e mut, se dovedeşte retras în muţenie şi, odată pornit să se confeseze, o jumătate de veac se desfăşoară în faţa lui Şutov, cu amploarea narativă a unei simfonii. Volski e cel „care trăieşte cu adevărat“, vom afla, chiar dacă Istoria a făcut totul ca să îl distrugă.
Andreï Makine se întoarce la momente de excepţie ale istoriei ruseşti, cum ar fi blocada Leningradului, la care Volski, tânăr, participă ca membru al unei trupe de artişti cântăreţi. Dimensiunea pe care scriitorul ştie să o redea acestor evenimente cutremurătoare este remarcabilă: pe un ton detaşat, el descrie scene de rezistenţă umană dusă dincolo de limite, când populaţia St. Petersburgului moare literalmente de foame. Cu o raţie redusă la o sută douăzeci şi cinci de grame de pâine de persoană, oraşul vede multiplicându-se morţii, care zac uneori zile în şir pe străzi, asemeni celor seceraţi de epidemii, cu sute de ani în urmă. Tabloul acesta apocaliptic este traversat de un fior de umanitate: există oameni care, simţindu-şi sfârşitul aproape, nu îşi mai consumă raţia de pâine şi o păstrează într-o pungă, pentru cineva apropiat. Volski e confruntat pentru prima oară cu ideea sacrificiului de sine, în numele iubirii: „De la începutul blocadei, nu se gândise niciodată că o viaţă salvată cu preţul propriei vieţi ar putea să fie destinul său“.
Volski crezuse că ştie ce e iubirea, când o cunoscuse pe Mila, cu puţin timp înaintea declanşării războiului. „Ţie, iubito, îţi voi mărturisi visu-mi…“, cântase el ca student la Conservator, iar viaţa lui ulterioară îl va aduce în faţa provocării de a-i demonstra Milei ce înseamnă, de fapt, iubirea. Tot parcursul existenţial al lui Volski stă sub semnul puterii regeneratoare a iubirii.
Odată războiul terminat, Mila este fizic de nerecunoscut, în urma prostituţiei la care fusese obligată să recurgă pentru a hrăni şaisprezece copii orfani care se strânseseră în jurul ei în timpul bombardamentelor. Ca o altă Sonia Marmeladova, mult mai tragică, Mila se îmbăta ca să suporte pângărirea trupului, în schimbul alimentelor oferite de nişte ofiţeri. Războiul se termină pentru Volski la un an după sfârşitul lui oficial, atunci când, privind-o într-o zi pe Mila, realizează că „nu trebuie să explici nimic, ci doar să recunoşti în celălalt acea fiinţă uimitoare care depăşeşte cu mult tot ce a trăit şi trăieşte, tot ce se vede şi ceea ce face lumea din ea“. Cei doi trăiesc pentru un an într-o casă izolată, singura care rămăsese în picioare dintr-un sat, fac cerere de adopţie pentru „copiii Milei“, orfanii hrăniţi de ea în război, dar curând vor cădea amândoi victime ale noului regim, comunist.
Crima lor constă în faptul că de pe câmpul plin de rămăşiţe umane şi de obiecte ale acestora, din timpul războiului, ei culeg aceste ultime dovezi ale existenţei soldaţilor şi le duc la Muzeul Blocadei. Comuniştii distrug acest muzeu pentru că: „Au făurit mitul unui Leningrad care lupta de unul singur, fără îndrumarea Partidului !... Scoateţi totul afară! Ardeţi toate vechiturile astea!“.
În vâltoarea arestării, Volski şi Mila apucă să îşi promită: „În fiecare zi să priveşti cerul, măcar o clipă, şi eu o să fac la fel…“. Acest ritual secret dezleagă misterul supravieţuirii lor, separat, în lagăr. Cum la anchetă Mila se învinovăţeşte pe sine ca să îi faciliteze lui situaţia, ea va primi pedeapsă zece ani de lagăr şi nu se va mai întoarce. Odată ieşit, după cinci ani, Volski îşi continuă existenţa, motivat de aceeaşi privire spre cer, zilnică, fiind convins că şi Mila, de acolo de unde este, priveşte ca şi el. Moartea este, deci, învinsă cu aceeaşi privire spre cer care înseamnă iubirea împărtăşită. Ea îi dă puterea lui Volski ca, în absenţa femeii, să supravieţuiască şi unui an de recluziune psihiatrică, pentru că eroul nu încetează să fie „duşman de clasă“, într-o societate care îi transformă în permanenţă pe propriii-i cetăţeni în deţinuţi.
În Viaţa unui bărbat necunoscut, acumularea suferinţelor nedrepte ale eroului, ca şi ale unui întreg popor, este adusă aproape de limita suportabilului. Scenele de război sau scenele unui mare oraş pradă foametei, cu oameni emaciaţi care se târăsc până cad sau îngheaţă în picioare, răpuşi de anemie ca şi de ger, sunt demne de pictura unui maestru. De la asaltul Leningradului, foametea, bombardamentele, lagărele sovietice din epoca stalinistă, până la viaţa de zi cu zi din URSS-ul anilor 60, avem o concentrare de Istorie trăită din perspectiva unui om obişnuit, simplu, dar în acelaşi timp exemplar, pentru că e înzestrat cu harul iubirii. Din această tragedie singulară, naratorul îl exclude pe Dumnezeu, dar preia lecţia creştinismului, aceea a iubirii necondiţionate ca mijloc de salvare.
Din iubire, Volski se va ocupa de nişte copii cu diverse handicapuri, învăţându-i să cânte şi să joace teatru. Restul vieţii sale se dedică, astfel, acestora, prelungind dedicarea Milei de altădată. Arta e cea de a doua care salvează, după iubire, pentru că, pe vremea blocadei, Volski însuşi, împreună cu Mila, jucau teatru pentru a-i ajuta pe oameni să supravieţuiască şi se străduiau să îi înlocuiască mereu pe actorii care mureau, unul câte unul, de inaniţie.
Romanul lui Makine este construit şi pe ideea de călătorie: Şutov călătoreşte ca să înveţe o lecţie de viaţă de la Volski, apoi îl ajută pe acesta ca, înainte de azil, să revadă malul râului unde cânta pentru a-i îmbărbăta pe soldaţi. Întrebarea nerostită, pe care o găsisem printre rânduri, „cine trăieşte cu adevărat?“, primeşte răspuns limpede: Istoria poate fi oribilă, evenimentele sunt trecătoare, rămâne să ştii să nu te laşi distrus de nimic cu ajutorul iubirii. //
// ANDREÏ MAKINE
// Viaţa unui bărbat necunoscut
// Editura Polirom
// Iaşi, 2010
