Ceva de neocolit(in cautarea lui Antonio Puerta)

A inceput sa coseasca si sa surada had pe 20 august. In urmatoarele noua zile, au pleznit patru inimi de tineri. S-a auzit sau nu s-a auzit un ras de harca satisfacuta. Unii au impresia ca da, au auzit un suier horcait deasupra stadioanelor, altii tac filozofic si se simt confirmati. Sunt cei ce sustin ca, in definitiv, nu s-a schimbat mare lucru de cand Hobbes, filozoful realismului extrem si intunecat, rezuma trecerea noastra grabita prin lume cu formula: "viata e brutala, rea si scurta". Ce s-a schimbat, totusi, ar fi regimul ambiant dinaintea impactului: viata nu mai e rea si brutala, e chiar agreabila, ingaduie faima, bunastarea si placerea, dar nimic n-o poate feri de absurd, de finalul abrupt impus dupa regula lipsei totale de sens. Astfel, in ordinea disparitiei de pe ecran: Anton Reid, 16 ani, cu sentinta executata la un antrenament, in centrul de juniori al clubului Walsall, liga a patra engleza; Antonio Puerta, 22 de ani, cu sentinta executata in minutul 36 al partidei F.C. Sevilla-Getafe; Clive Clarke, 27 de ani, cu sentinta pronuntata si ulterior comutata, in pauza meciului Leicester City-Nottingham Forest, contand pentru Cupa Angliei; Chaswe Nsfowa, 27 de ani, cu sentinta executata la un atrenament al primei divizionare israeliene Hapoel Beerseba. Problema e simpla si irezolvabila; cine sau ce a hotarat, comandat sau executat aceasta serie? Si de ce a fost crutat Clive Clarke, secerat la vestiar si readus la viata de defibrilatoarele cardiace care nu i-au mai ajutat pe Reid, Puerta si Nsfowa?

Medical

Raspunsurile rostite pana acum nu trec de bunul simt sau de fantezia limitata a cunoasterii terestre. Toate au ceva deficient si seamana somnolent cu insuficienta caridaca pe care medicii au depistat-o si citat-o drept explicatie de baza. Intr-adevar, nu avem nici un motiv sa punem, fiziologic, la indoiala constatarile medicilor si nici raspunderea cluburilor. Seria neagra care a lovit insistent intre 20 si 29 august e un capitol de istorie medicala pe care cluburile l-au ignorat sau amanat indelung. Neregulile cardiace nu sunt o noutate si nici macar o cauza de ingrijorare imediata. Insa inimile vag sau partial dereglate fac explozie in regim de efort intens. Un tanar de 16, 22 sau 27 de ani poate atinge 87 de ani cu o inima nu prea bine reglata. Acelasi tanar va muri devreme, daca e fotbalist si forteaza la un antrenament sau intr-un meci oarecare. Nici aici nu ne lovim de o noutate. Statistici americane au contorizat 122 de cazuri de deces subit intre sportivi sau amatori rigurosi de sport, in 2006. Valoarea reala a acestor date trebuia sa ajunga la cluburi si federatii. Ele sunt demult datoare cu organizarea unui filtru de analize periodice. Insa cluburile au o agenda mult mai restransa, iar federatiile au pierdut puterea de a regla viata cluburilor, in special in fotbalul european, unde bugetele cresc, iar autoritatea centrala se evapora. Avem, de cativa ani buni, un cuvant care face cariera in engleza, italiana, spaniola, franceza si germana, insotind toate, dar absolut toate transferurile notabile: "medicalul". Un "medical" a ajuns parte a ritualului de transfer. In momentul in care se aude ca un jucator se pregateste sau tocmai a trecut printr-un "medical", e clar ca transferul a fost perfectat. Carew va efectua un "medical" saptamana viitoare la Birmingham. Iar asta inseamna, pentru cel mai obisnuit amator de fotbal, ca John Carew a devenit jucatorul lui Aston Villa. "Medicalul" parafeaza transferul, dar nu se tine de definitia propriului cuvant. Caci, laolalta cu celelalte nuante umane si intime ale fotbalului jucat de persoane in carne si oase, "medicalul" si-a pierdut definitia de baza si a alunecat in terminologia festiva a retoricii care descrie, azi, puterea nemasurata a cluburilor. Un "medical" e atat si numai atat cat ingaduie clubul echipei de medici salariati ai clubului: un control la oase si muschi, un test de capacitate motrica a agregatului cumparat pe bani grei. Orice investigatie in plus e prea mult. Pana aici, e clar: cluburile, noua putere fara rival, joaca nebuneste pe investitii care nu au voie sa fie defecte, iar daca sunt, nu trebuie contabilizate la pierderi. Statistic vorbind, un jucator deficient poate supravietui. Nimeni nu poate auzi, mai ales inconjurat de vacarmul unui stadion, ticaitul bombei minuscule ascunse intr-un ventricul cardiac. Dar hegemonia cluburilor si legile statisticii nu pot explica seria neagra a evenimentelor cuprinse intre 20 si 29 august. Sa nu uitam: intrebarea nu era "de ce au explodat patru inimi?". Intrebarea era "cine sau ce a ordonat seria neagra?". Cateva detalii insuportabile ne spun ca aceasta e intrebarea corecta.

Cine a glumit de-a invierea?

Nimic din disparitiile si supravieturile socante ale zilelor cuprinse intre 20 si 29 august nu are conturul unei intamplari multiplicate in patru exemplare. Dimpotriva, repetitia insistenta a nenorocirilor e un fel de a sublinia cu patru linii, intr-un maculator pervers, lectia despre moarte ca dezmat. Elevul care scrie cu penita minutioasa e o forta sinistra, deghizata in scolar. Un plan diabolic a imprumutat acea aplicatie extrema care stapaneste copilul decis sa duca la bun sfarsit propozitia, in timp ce scoate usor limba printre dinti, absorbit de dictare. De aici arta nenorocita a detaliilor caligrafice care au insotit, de pilda, ultimele clipe de viata ale lui Antonio Puerta. Caci Puerta n-a murit cu prabusirea fulgeratoare a celui lovit, dinauntru, de explozia inimii. Puerta a simtit ceva din afara. S-a lasat, ca un om obosit, pe vine si s-a rasturnat, apoi, inert, pe gazon. Abia ce urmeaza e terifiant. Portarul Andres Palop si fundasul Ivica Dragutinovici ajung imediat langa coechipierul lor cazut si inteleg: Puerta si-a inghitit limba. Apar medicii echipei si ei il salveaza pe Puerta. Acum incepe filmul inacceptabil si, odata cu el, banuiala unei demonstratii scelerate: Puerta isi vine in simtiri si schimba cateva cuvinte cu medicii. Tanarul e socat dar, evident, si-a revenit. Vigoarea atletului pare sa iradieze netezind si pulverizand socul. Puerta se ridica si porneste, flancat de medici, pasind, ca intr-o plimbare agreabila, pe linia lunga a tusei. Plimbarea are ceva precis, caci grupul respecta cu grija delimitarea terenului si face, astfel, 50 de metri, intr-o deplasare ingrijita, rationala, agreabila. Medicina a triumfat. Puerta merge spre cabine, dar va reveni, poate chiar in etapa urmatoare, continuand o cariera splendida: 15 ani neîntrerupti la Sevilla, o prima convocare in Nationala Spaniei, un gol uluitor (volé curbat, din alergare, la o centrare cazuta in marginea careului) in Cupa UEFA, cu Schalke 04. Toate asigurarile si precedentele unui viitor vital, aproape euforic, il insotesc pe Puerta, in plimbarea de recuperare ce urmeaza straniului accident din minutul 36. Un singur amanunt sugereaza, cu mare discretie, ceva friguros si necurat: mersul de-a lungul tusei are ceva drept, mecanic, postorganic. Apoi, Puerta dispare in tunel. Dupa cateva minute se prabuseste in vestiar, e dus la spital si medicii constata o suita de cinci atacuri de cord ireversibile. Puerta moare si imediat apare intrebarea: la ce bun filmul inselator despre "învierea" lui Puerta? De ce a fost Puerta, mai intai, plimbat prin fata a 40.000 de spectatori recunoscatori, pentru a fi, apoi, rechemat la sentinta initiala, la moarte? E ceva tulburator si straniu in aceste ultime clipe de viata care dau, o clipa, speranta, ba chiar siguranta salvarii si se incheie brutal, departe de privirile publicului. Cineva a inselat multimea, dupa ce a glumit macabru si convingator. Cine?

Cheia uitata la tarm

Vom intelege ceva mai bine - caci de stiut nu vom sti niciodata - din clipa in care vom fi dispusi sa acceptam ca "întamplarile", bune sau rele, nu se arata si nu se aduna anapoda, ci vin dintr-un limbaj pe care nu-l intelegem sau ne ostenim sa-l traducem gresit. Nu urmeaza o pledoarie pentru ocultism. Intelesul intamplarilor inseriate sublim sau sinistru nu e secret. E cat se poate de prezent si deschis. Ce lipseste, cu adevarat, e un bun unghi de observatie. Cel mai adesea, nu suntem pregatiti sa privim si sa ascultam. Suntem pregatiti sa traim si sa-i vedem pe ceilalti traind. Aproape nimic nu ne poate face sa facem din trecerea timpului si din miscarea evenimentelor o functie, o forma inteligibila care ne vorbeste mereu si ne da, uneori, lectii limita: moartea, dragostea, nasterea, salvarea. Din aceasta armatura plina de sens a existentei s-au nascut religiile, geniul spiritual al filozofiei si artei sau, in caz de mare saracie si neputinta, deseurile pseudo-intelectuale: determinismul, si in primul rand varianta sa marxista, scientismul naiv al ateismului, ignoranta rasfatata de tehnologie. Un anunt recent ne ajuta sa intelegem cat de bine si cat de exact ne pricepem sa nu intelegem. Iata-l: o cheie banala de aluminiu va porni de la pretul de 150.000 de dolari, la o licitatie asteptata curand, in Anglia, la Southampton. Cheia a petrecut ultimii 95 de ani intr-o colectie de exponate navale. Ar fi trebuit sa calatoreasa pe mare, dar a fost uitata, la tarm, in ziua de 10 aprilie 1912, cand celebrul Titanic a plecat in prima si ultima sa calatorie. Cheia de la dulapul in care se aflau binoclurile de mare putere, folosite de ofiterii observatori. Ce s-ar fi intamplat daca ofiterul de cart ar fi deschis dulapul, ar fi gasit binoclul si ar fi scrutat patrunzator marea, in timp ce Titanicul se apropia orbeste de marele iceberg? Fred Fleet, ofiterul de cart din acea noapte, a supravietuit. Raspunsul lui: "Ar fi fost deajuns. Am fi ocolit ghetarul". Ceea ce inseamna ca era ceva de neocolit, in acea noapte. Si dupa.