CFR - gramatica lumbii romane

Sa presupunem ca CFR Cluj nu exista si ca cacofoniile nu se pedepsesc. Ar fi foarte bine. Mai intai, pentru ca am putea rontai, in continuare, iluzia despre necesarul de gangsteri al fotbalului romanesc. In al doilea rand, pentru ca nu ne-am mai incurca cu nevoia de tinuta in limba vorbita si in viata traita. CFR Cluj a desirat o gramatica gretoasa.
Nimic nu ne intrase mai bine in cap decat convingerea ca acordul se face oricum: intre mizeria vizibila a celor ce dicteaza in fotbal si pretentia lor de mecenati; intre murdaria caracterelor si performanta; intre figura de urmarit penal si calitatea de boss luminat. Lectia ultimilor 15 ani n-a fost deloc complicata. Intr-un fel, sociologii, economistii, istoricii si alti intelectuali cu inimi mari si cugete subtiri lucreaza in tara gresita. Romania nu se deschide cu nici o cheie. Romania e ceva mult mai simplu: un dezacord aprobat si permanent intre adevar si pretentii. Problema tarii nu vine din lipsa de curaj, ci din curajul nechibzuit in fata celei mai simple si sfinte reguli: acordul.
CFR Cluj e o echipa umila. Dorinel Munteanu e un veteran in pragul casarii. Dupa gramatica de baza a lumbii romane — o lume intr-o limba —, aceasta asociere intre o copaie ruginita si un batran reumatic nu are dreptul sa produca nimic. La drept vorbind, nu are nici macar dreptul sa fie bagata in seama de un public pervers care nu mai tresare decat la sume cu multe zerouri in dreptul fotbalistilor si silicoane in pieptul insotitoarelor de fotbalist. De fapt, CFR Cluj si Dorinel Munteanu nu exista in fotbalul romanesc si tocmai de aceea existenta lor a fost atestata in afara tarii, in fotbalul european (o zona cu care echipele romanesti si-au incheiat conturile demult si de tot).
Acolo, in Europa, mica revolutie clujeano-munteneasca nu e un lucru nou. Ea urmeaza o gramatica diferita, in care regula de baza e tocmai acordul. Un om harnic ia o fabrica mica si o face sa zbarnaie, un imigrant trage pe rupte si castiga un concurs de proiecte, un post academic sau, pur si simplu, o viata de munca rasplatita corect. In sfarsit, un jucator sau un antrenor serios, chiar fanatic de serios, ia o echipa si urca dintre balariile diviziilor mici pana la terasa cu vedere europeana. Nu e nimic exceptional in acest salt. El s-a repetat cu regularitate in lumea si in fotbalul occidental: Nottingham Forrest, o trupa de anonimi, l-a intalnit pe Brian Clough, un nimeni, dotat cu obiceiul de a intoarce din drum orice forma de suficienta. Rezultat: suprematie europeana. De altfel, cazurile de parvenire prin munca s-au tinut lant in Anglia: Derby County, Sunderland, Wolverhampton. Verificati arhivele.
Adevarul e acolo si e mereu acelasi. Ajax insasi, cea mai mare echipa de fotbal modern din cate s-au vazut, nu e straina de acest acord mereu castigator intre onestitate si succes. La mijlocul anilor ’60, Ajax era o colectie de animale de tractiune. A aparut apoi un necunoscut, obsedat de munca si disciplina: Rijnus Michels. Consecintele nu s-au incheiat nici astazi. De fiecare data, echipe mici au fost cuprinse de o revolta ordonata si staruitoare. De fiecare data, o ambitie indreptata impotriva centrului a propulsat echipe de provincie sau echipe din tari fotbalistic-marginale (Olanda a fost urmata de Franta, care va fi urmata, probabil, de Israel sau Japonia). CFR Cluj n-a rasturnat Europa. Cupa Intertoto e o competitie de substarlete, balul modest de pe puntea a treia a Titanicului. Chiar daca se inghesuie acum, alaturi de o puzderie de pitici, intr-o Cupa Europeana ibric, Athletic Bilbao si St. Ettiene sunt cluburi serioase.
Amandoua au jucat sigure de victorie si amandoua au fost invinse de CFR Cluj. Esecul va fi repede uitat la Bilbao si la St. Ettiene. Nu acolo se afla adevaratii invinsi ai lui CFR Cluj. Unda de soc a lovit Bucurestiul, capitala gramaticii gretoase, de la care am invatat limba ce ne face rau. Dorinel Munteanu a jucat la Steaua, dar munceste cu rost abia la CFR Cluj. La Steaua domnesc Becali si nevoia de respect a interlopului care vrea aplauze in cartier, pe bulevardul principal, in Parlament si, in cele din urma, la Opera (unde va rabda, strangand din dinti, o scena pe care nu apare nici o gagica in chiloti). La Cluj se pot vedea inca ruinele fostei sobrietati, putere de stat in Transilvania. Ultima oara cand aceasta stare de luciditate imuna la exhibitionism a palpait a aparut UTA anilor ’70. Acum, CFR Cluj a repetat demonstratia si asta nu inseamna decat ca formula care face posibila performanta in Romania nu s-a pierdut in timpul lungii invazii a mitocanilor.
Formula nu e secreta si nici ardeleneasca. Nu are rost sa facem, inca o data, teorie marunta pe tema sentimentului ardelean al gospodarei. In fond, Oradea ne-a dat clanul Tarau, iar acesta ni l-a luat pe procurorul Cristian Panait, un „sudic“, aspirant postmortem si aproape unic la titlul de magistrat roman corect. CFR Cluj nu ne-a facut cadou un regionalism, ci o virtute pe care o avem inca in puteri.