Chipuri şi embleme pentru o istorie secretă

Vladimir Tismăneanu reuşeşte o combinaţie rară, trecând prin filtrul unei nostalgii lucide imaginea intimă a unei societăţi închise.

Nu cunosc un politolog român de o mai ma­re acuitate şi profunzime în analiza ace­lor infinitezimale şi imponderabile care dau mă­sura a ceea a constituit esenţa co­mu­nismului românesc, nucleul aparatului politic, fiinţa sa in­timă, întortocheată şi obs­cură, însufleţită de re­sen­ti­mente intratabile şi idealuri incalculabile, decât Vla­di­mir Tismăneanu. Este ceva ce re­găsesc numai în cărţile lui, acel resort nu doar bio­gra­fist, ci şi autobiografic, o in­timitate liminală de o lu­ci­di­tate necruţătoare cu lu­mea pe care o descrie şi de care se desparte trep­tat, nu în sensul unei rebeliuni ado­les­centine care îi îndemna pe atâţia alţi ti­neri intelectuali să adere la marxism, ci prin­tr-un examen de demistificare inte­lectuală care i-a determinat pe aceiaşi ti­neri ajunşi adulţi să-şi reconsidere prima dragoste de pe poziţiile unei lucidităţi a ceea ce Milan Kundera numeşte în le­gă­tură cu societăţile totalitare „paradoxurile terminale“, experienţă devastatoare în­cercată şi de ultimul Istrati, cel al iluziilor pierdute din Spovedanie pentru învinşi.

Volumul Lumea secretă a no­menclaturii. Amintiri, dez­vă­luiri, portrete, ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu, este neîndoielnic mai mult decât o autobiografie dublată de o galerie de por­trete. Văd în ea expusă o perspectivă asu­pra unei lumi care funcţionează în ter­menii unei societăţi secrete, dominată de un sectarism ermetic, o microsocietate cu gnoza ei, cu riturile, miturile şi secretele ei concret punitive, o perspectivă care re­uneşte rarisim o familiaritate a privirii din interior, filtrată printr-o emoţie necen­zurată, care lasă să vorbească memoria unui lucid observator, a cărui competenţă ştiinţifică este orientată tocmai către de­construirea mecanismelor şi legilor as­cun­se în virtutea cărora această societate func­ţionează. Tocmai în acest loc geometric, în acest spaţiu interstiţial al nuanţelor şi cântăririi filosofice a inefabilelor, se lasă rostite adevărurile cele mai incomode, parte rezultatul unei reflecţii recuperabile dintr-o operă prodigioasă, dublată de o erudiţie impresionantă. În ceea ce priveşte comunismul românesc, Vladimir Tis­mă­neanu este un Larousse ambulant, dis­ponibil pentru orice informaţie oricât de obscură ţi s-ar părea, iar volumul de faţă reflectă plenitudinar această cunoaştere de­taliată, arborescentă.

Demersul (auto)biografic este parte a unei direcţii importante a istoriei politice, care include figuri prestigioase de cercetători şi istorici, precum Simon Sebag Mon­te­fiore (cu o remarcabilă carte despre tâ­nă­rul Stalin), Orlando Figes cu extraordinara The Whisperers: Private Life in Stalin’s Russia, Fahri Balliu (cu o incursiune fas­cinantă în inima dictaturii comuniste al­baneze şi implicit a familiei Hoxja, în Si­nistra doamnă), Igal Halfin, Jochen Hell­beck etc. Printre primele volume, Ar­heo­logia terorii oferea o galerie de portrete ale câtorva dintre principalii decidenţi po­litici, arhitecţi ai utopiei, designeri ideo­lo­gici ai României comuniste. Pe linia aces­tor genealogii intime şi intricate istorii de familie politică şi ideologică, în galeria de portrete intră Alexandru Drăghici, Pan­tiuşa Bodnarenko, Tamara Dobrin, Ghizela Vass, Liu­ba Chişinevschi, Mihail Ro­ller, Dumitru Popescu „Dum­nezeu“, Eugen Florescu, Pa­ul Niculescu-Mizil, Nestor Igant, Nicolae Moraru, C. Io­nescu-Gulian, Ovidiu Trăs­nea, Alexandru Ivasciuc, Ra­du Bogdan etc. Pe o mi­că parte dintre aceştia îi desparte de ceilalţi „ar­hi­tecţi ai utopiei“ şi de maleficii „ingineri de suflete“ deziluzia şi apostazia ulterioară pentru care cazul Ivasciuc este em­ble­ma­tic, însă şi această despărţire este analizată în contextul dialecticei tensiuni dintre atrac­ţie şi respingere.

În retrospectiva deziluzionată şi de­mis­ti­ficatoare pe care o face comunismului fran­cez în Cadavrul răsturnat – Stânga la răscurce, Bernard Henry-Lévy con­tem­pla nostalgic un album personal al unor fotografii decupate din memorie, con­ţi­nând fiecare o gesticulaţie emblematică, aceea care a conferit un profil aproape mi­tic stângii la începuturile ei. În momentul pe care-l încapsulează emblematic foto­grafia, se află înscris orizontul infinit al de­venirii ulterioare, continuarea istoriei aşa cum s-a scris relevă fragilitatea pro­iec­tului comunist şi consecinţele sale nefaste. Portretele fulgurante ale filosofului fran­cez sunt cele ale unui Marlaux, Léon Blum etc., figuri prestigioase ale stângii, printre ele fiind inserat şi portretul tatălui, însoţit de un autoportret de tinereţe re­vo­lu­ţio­nară al autorului. Colecţia de portrete ale lui Vladimir Tismăneanu, unele elaborate mi­nuţios, altele schiţate din câteva tră­să­turi de penel, relevă nu doar un fin fi­zio­nomist, dar mai ales un aer de familie ideo­logică. Iar aici figurile se împart, une­le intră în mod indubitabil în zona tera­tologiei politice, la altele se ajunge printr-un rapel nostalgic care reuneşte spiritul unei generaţii a fiilor şi fiicelor care tră­iesc cu propriile idei, cu alte cărţi şi evi­dent alte dorinţe, o generaţie dizidentă fa­ţă de sec­ta­rismul părinţilor sau faţă de opor­­tu­nis­mul lor politic, în anumite ca­zuri.

Unul dintre capitole, cu pre­că­dere, m-a im­pre­sionat într-un mod particular, Între Steagul partidului şi Salvatore Adamo: anii adolescenţei, amintindu-mi de pro­pri­ul recurs la memorie pe ace­laşi seg­ment de vârstă din O lume dis­pă­rută. Pa­tru istorii personale urmate de un dia­log cu H.-R. Patapievici. Acest mo­ment mi se pare esenţial pentru în­ţe­le­ge­rea vii­toa­re­lor angajamente, dar şi al ul­te­rioa­re­lor dezangajări, oricât de nebuloase ar fi tră­­i­rile în această perioadă. Scott Fitz­ge­rald, în povestirea sa Un diamant cât Ho­telul Ritz, spune despre tinereţe că este o for­mă de nebunie chimică. Tismăneanu re­u­şeşte, cred eu, o combinaţie rară, tre­când prin filtrul unei nostalgii lucide ima­ginea intimă a unei societăţi închise, a unei ce­tăţi interzise ai cărei locuitori au foar­te pu­ţine contacte cu exteriorul. Ce­tă­ţeanul K re­ia amintirile şi pe firul lor re­descoperă ce­ea ce era iniţial invizibil în ta­blou, des­ci­frea­ză per specula in enigmate ceea ce se află ascuns de ochii profani ai privi­to­ru­lui.

Pentru prima oară, teratologia şi nostalgia se privesc în oglindă, discernământul au­torului nu la­să loc îndoielii în privinţa an­ga­jamentului faţă de adevărul is­toric, faţă de comandamentele morale, iar Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Ana­liza Dic­taturii Comuniste, Comisie coor­do­nată de Vladimir Tismăneanu, a cons­tituit un point of no return. Intuiţia de atunci (Arhe­o­logia terorii) s-a văzut con­firmată ulterior prin studii remarcabile, pre­cum Fantoma lui Gheorghiu-Dej sau Per­fectul acrobat. Leonte Răutu, măştile ră­ului (scrisă îm­preună cu istoricul Cris­tian Vasile), studii care relevă legătura sim­biotică dintre o formă adulterată de per­sonalism, un per­so­nalism ideologic şi practica politică. Por­tretul este inserat în­totdeauna într-un ta­blou de gen şi se constituie cu o fineţe re­marcabilă într-un mise en abîme, cheia sce­nariului ideologic şi a opţiunilor des­tinale. Pe linia unei de­mistificări siste­ma­tice pe care autorul o prac­tică cu un risc asumat şi în viaţa pu­blică (Vladimir Tis­mă­neanu este recent ţin­ta unor atacuri imun­de legate de poziţia sa ca preşedinte al Con­siliului Ştiinţific al IICCMER în man­datul anterior), cartea debutează cu pro­pria is­torie de familie, ca­re înscrie într-o ges­ti­culaţie emblematică angajamentul ideo­lo­gic şi excomunicarea părinţilor din cercul iniţiatic, precum şi evo­luţia fiului dinspre un neomarxism cu accente tot mai li­be­ra­le, pentru care stă mărturie şi teza de doc­torat, Despre ra­di­calismul de stânga şi teoria critică a Şco­lii de la Frankfurt, că­tre contestarea avi­zată, lu­cidă a min­ciu­nii secolului în mul­titudinea de cărţi care au urmat plecării sale din ţară în 1981 şi re­formulării sale ca un pres­tigios politolog, profesor la Uni­versitatea din Maryland.

Lumea secretă a nomenclaturii se prezintă nu doar ca o carte des­pre taţi şi fii/fiice, aşa cum o transpune în cheie romanescă au­torul, dar şi una despre idei şi fascinaţia pe care ele au exercitat-o odată me­ta­bo­lizate ideologic, despre iluzii şi de­ziluzii. Vladimir Tismăneanu ştie să ex­tra­gă din faptul anecdotic cu care este pre­sărat vo­lumul, la fel de captivant ca lec­tura unui excelent roman poliţist, sub­stanţa unei re­flecţii asupra jocului tul­bu­rător de lumini şi umbre, pe care această high society de activişti, ilegalişti, spioni sovietici, agi­ta­tori cu stagii importante de detenţie, filo­sofi idealişti sau luptători vo­luntari în Răz­boiul Civil din Spania le proiectează pe ca­navaua istoriei. Po­li­to­lo­gul scoate la supra­faţă o întreagă geografie subterană a con­flic­telor intestine, a so­li­darităţilor ci­men­tate prin crima rituală împotriva pro­pri­i­lor tovarăşi, a iubirilor interzise politic, a pa­siunilor ideologice de­voratoare, a ven­detelor politice, dar şi a anilor formării unei noi generaţii a fiilor şi fiicelor, prin­tre care câteva figuri em­ble­matice, în prim-plan aflându-se cea a lui Nicuşor, del­finul cuplului dictatorial Ni­co­lae şi Ele­na Ceauşescu. În retortele puterii, micul prinţ debusolat traversează mo­mente de nesiguranţă, pentru a se trans­forma în­ce­tul cu încetul în activistul de­semnat să preia puterea, proiect care a sombrat în neant cu Revoluţia din de­cem­brie 1989.

Acest nou volum îşi expune au­torul mai mult ca niciodată, în cele din urmă, în mod subtil, anamorfotic, cartea este şi un portret al său, pe care îl în­tregesc atât chipurile monstruoase, cât şi cele dragi, atât iluziile, cât şi deziluziile, fără a căror confruntare nu ar fi posibilă nicio devenire. //