Ciment marin (de Liverpool)

De ce n-am crezut? La pauza ne puteam, înca, razgandi, dar asta ar fi însemnat sa ne convertim la un misticism salbatic, sa ne dezmostenim ratiunea si sa ne pustiim obisnuintele. Milan era centrul logic al lumii. Clasa si stilul acestei superbe trupe de opera stabilisera, pentru totdeauna, diferenta între splendoarea artei metropolitane si amatorismul provincial. La 3-0, o lume întreaga se credea initiata în secretul superioritatii si îsi reprosa: lipsa de costume în sifonier, orele prea putine de latina, pian si balet ale copiilor, simpatia retrograda pentru patriotismul local, Podul Grant, centrarea englezeasca, berea la halba, viata de cartier si alti eroi infirmati de vremurile noastre liberale. In minutul 60 era, deja, prea tarziu. O eruptie îndelung suprimata îneca design-ul milanez. Liverpool reinventa ceva pierdut, fara sa fi gandit o clipa la numele produsului, fara premeditare si fara generic. 6 minute de furie si justitie. Miracolul de la Istanbul e cea mai buna veste din fotbal despre mersul lumii din afara lui. Nu e nimic explicabil în aceasta reglare de conturi cu mersul anapoda al lumii. In schimb, e totul de povestit. Faptele mari au fost, dintotdeauna, povestite bine si explicate stangaci. Istoria e primul si cel mai sigur reflex al omului, filozofia - o ocupatie tarzie si nesigura. Liverpool FC, echipa care a salvat onoarea adevarurilor prime, e o poveste magica, nu o capodopera intelectuala.

Problema finalei

Povestea începe, ca toate istoriile care povestesc miracole, într-un loc nu prea luminos, dar binecuvantat cu un dar neasemuit: cimentul marin, tesutul vietii laolata. Numele locului: Liverpool - port si fagure de case afumate, stare de spirit mucegaind de ploi si neguri victoriene, ocean proletar. Asa ceva nu se poate nici fabrica, nici comanda. Cimentul marin tine împreuna apele marii si tot el topeste în aceeasi panza generatii care nu s-au cunoscut. Cand a intrat pe teren în seara Finalei, Liverpool era o echipa încarcata de ciment marin. Vreme de 45 de minute aceasta înzestrare a fost martora buimaca a usurintei milaneze de a trai. Maldini a punctat aproape înainte de începerea meciului. Era secunda 51 si Milan demonstra categoric ca Liverpool vine dintr-o lume înceata si bolovanoasa. Demonstratia a parcurs toate etapele ei logice. La 2-0 si, mai ales, la 3-0, Milan încheiase tot repertoriul cunoscut. Kaka a lucrat o pasa lunecoasa ca o coapsa de mulatra si Crespo a restrans executia la o întepatura de vechi matador. Milan punea, pur si simplu, în discutie legitimitatea finalei: ce cauta Liverpool, o echipa atat de mica, într-o finala atat de mare? Ce cauta omul de rand si aspiratia needucata, la masa unde se decide mersul lumii? Raspunsul a venit dupa pauza. Liverpool a descarcat 11 tone de ciment marin peste Milan. Ce se poate povesti despre aceasta fundatie construita din mers?

Despre ce a spus Benitez

In aparenta, Rafael Benitez, înfasurat, pentru 15 minute, într-o toga întunecata, a declamat o formula rituala. La revenirea în teren, nimeni n-a controlat încheieturile celor 11 din Liverpool. Nu vom sti niciodata daca ritualul a fost însotit de varsare de sange. In realitate, Benitez nu putea face prea mult. Intamplarea corectase deja marea greseala cu care Benitez a început partida: dupa 30 de minute de joc, Harry Kewell, australianul instabil detestat de fiecare suflet din Liverpool, a facut o întindere si a fost înlocuit de Hamman, un german de sacrificiu, care ispaseste vini nestiute, printr-o suta de tackle-uri pe metru patrat de fortificatii. Aici a intervenit, desigur, providenta. Ea l-a adus pe Hamman în teren si a pus capat orgiei colective instigata de Kaka. Nu mai era nimic de adaugat. Benitez a ramas, evident, în costumul corect pe care îl îmbraca mai tot timpul si a vorbit, probabil, despre acele lucruri care fac bine condamnatilor. El trebuie sa fi pomenit datoria de a reveni pe esafod cu capul sus. El trebuie sa le fi cerut copiilor sai sfaramati de Milan sa încerce macar atat: un gol. In rest, Benitez a asistat, exact ca noi, ceilalti, cu gura cascata de spaima si cu spinarea strapunsa de curenti, la isprava elevilor sai. Ei însisi nu au avut de-a face cu miracolul de la Istanbul decat ca purtatori ai unei forte terifiante. O putere veche a urcat din istoria întunecatului Liverpool si a distrus aparentele; diferenta între Milan si Liverpool a existat doar atata vreme cat a fost vorba de arta jocului de fotbal ca ocupatie solitara, fara radacini si fara obligatii. De îndata ce Liverpool si-a dat seama ca e datoare si ca pe enorma lista de datorii se afla o mare istorie sufleteasca, lucrurile s-au schimbat. Viata terna si harnica a generatiilor din care a crescut sufletul orasului Liverpool s-a revasat în jocul echipei. Aceste puteri au distrus repede Milan. Italienii însisi au dat o mana de ajutor. Ei au sarbatorit prea devreme. Acum au învatat ca, în fata echipelor care vin în fotbal purtate de suflul unei mari traditii, nu poti începe sa te relaxezi decat a doua zi, dupa meciul pe care l-ai castigat cu 8-0. Poate nu e clar: de unde anume vine Liverpool?

Despre ce au spus disparutii

Din vechea scoala britanica a privatiunii transformata în virtute. Din clasicismul fixat anonim de generatii de muncitori crescuti cu mancare proasta si munca multa la Liverpool, Manchester sau Newcastle. Din deprinderile si convingerile care nu accepta dominatia fara rest. Din mandria de a însemna ceva, chiar si fara mijloace. Din educatia unui popor conformist si disciplinat, care devine imbatabil cand e cu spatele la zid. Aceasta mentalitate a avut doua capitale: proletariatul marilor centre industriale si aristocratia dependenta pana la snobism de sporturile tari si cultul fair-play-ului. Pentru proletari, reflexul de lupta în inferioritate n-a fost un joc. La Liverpool, unde viata a curs, an dupa an, în case mici, schimburi lungi si bucurii modeste, oamenii au dezvoltat o fraternitate imbatabila. Ei au trait modest, în costume stramte si pantofi lustruiti la nesfarsit, dar n-au admis nicicand umilinta. In locul marilor acte de splendoare culturala, ei au pus la punct o etica dura si au compus un folclor urban fermecator. La începutul anilor ’60, acest folclor a dat Mersey beat, muzica beat a cluburilor din regiunea Mersey: Gerry & The Pacemakers si alte zeci de grupuri marunte au pregatit terenul, The Beatles au creat monumentul. In schimb, fosta morala muncitoreasca s-a pierdut aproape complet, odata cu decaderea tragica a tesutului social britanic. Azi e greu sa fraternizezi cu suporterii locului. The Kop, tribuna botezata dupa numele în afrikaans al unei coline pe care s-au dus lupte în timpul razboiului cu burii, e o referinta legendara. Vazuta de aproape, referinta e respingatoare: zeci de mii de oameni în trening si incultura. O lipsa de forma sufleteasca, pe care fostul si mandrul proletariat britanic nu ar fi tolerat-o. Insa amintirea simbolica a acestei lumi disparute a ramas. Ea are forta cimentului marin, cu care loveste doar marea, altfel banala, în întinderea ei. Ea a hranit ce ni s-a parut noua miraculos, în finala Ligii Campionilor.