Pe aceeași temă
Despre ce nu poti vorbi trebuie sa taci - spune decizia filozofului ajuns la capatul limbajului si mult in afara nevoii de exprimare. Decretul lui Wittgenstein prefera sa puna capat crizei prin fuga. De ce am vorbi despre ce nu putem vorbi? Exista un raspuns deloc flecar la aceasta intrebare. Se poate vorbi foarte mult si util despre ce nu se poate vorbi, dar numai si numai in afara lumii de severitate logica draconica a lui Wittgenstein. Si anume, in toate imprejurarile in care puterea mizeriei umane si dezorientarea societatilor decazute provoaca sila si indeamna la tacere. Mai ales despre aceste lucruri trebuie vorbit. Imperiul politic si social care scapa Regulii Wittgenstein e enorm si cuprinde deopotriva dictaturile care interzic, dar si democratiile care compromit nevoia de exprimare. Romania e un caz diabolic in materie, pentru ca a pus cap la cap ambele situatii si a nimicit, aproape cu totul, sensul discursului etic. Dupa ce am tacut despre ce nu aveam voie sa vorbim, am inceput sa vorbim despre ce nu merita un cuvant. Altfel spus, tacerea de moarte, impusa prin forta de comunism, a fost urmata si prelungita de incontinenta verbala a democratiei, care a invatat sa ramifice si sa amplifice exegeza vorbita a nimicului si actualitatea comentata a minciunii. Lipsa de sens a acestui continuum, in care alterneaza linistea completa si zgomotul extrem, e desavarsita.
Pamant sub noroi sub eter
Dictum-ul lui Wittgenstein e valabil la el acasa: in eter, in zona rarefiata a perfectiunii anistorice. La noi, pe pamant, sau, mai degraba, in noroiul care acopera primul metru si ceva de deasupra solului, cuvantul e obligatoriu.
Inainte de 1989, tacerea celor ce aveau ceva de spus se auzea in doua feluri. Mai intai, prin refuzul sau eschiva care ii ajuta sa nu vorbeasca despre si in folosul comunismului. Apoi, vorbind despre altceva. Nimic nu explica mai bine aparent ilogica inflorire a culturii de calibru in acele vremuri subumane. Traducatorii, eseistii, autorii de critica literara si filozofica, ingrijitorii editiilor de mare frumusete filologica au reusit sa fixeze un standard cultural superb, neegalat si ininteligibil astazi. Au facut-o, in parte, din sfortarea de a vorbi despre altceva si de a tacea despre singurul si oribilul subiect ingaduit. Asta a insemnat ca tacerea si-a facut datoria, in vreme ce cuvantul scris sau rostit si-au facut-o pe jumatate. Marea intrebare a epocii nu e "de ce au tacut atat de putini dintre cei somati sa cante comunismul?". Tacerea a fost, in acest caz, bine folosita. Marea intrebare ramasa in urma acelei epoci e "de ce au vorbit atat de multi dintre cei invitati sau neinvitati sa adere la minciuna?". Cu asta ajungem in prezent. Personajele s-au schimbat, dar problema tacerii si a vorbirii e intacta. Astfel, cine nu isi poate imagina, dar vrea sa inteleaga cum suna deraierea vietii publice in comunism n-are decat sa noteze ingramadeala la luarile de cuvant pe subiecte care merita o tacere deplina si mutenia in fata subiectelor care cer o discutie imediata.
Comentez, deci exist!
Ziarele si televiziunile relateaza, comenteaza si dezbat, in regim torential, fiecare subdetaliu al vietii triburilor Becali, Mititelu, Piturca, Valvis, Copos. Silabele urlate de Gigi si flegmele aruncate de Ioan Becali fac actualitatea. Gandurile infundate ale lui Mititelu si pareristica de mafiot protector de aprozar a lui Piturca scriu headlines. Fotbalul insusi nu mai poate fi povestit fara sprijinul acestor personaje de rigola, pentru ca fotbalul insusi a fost, practic, inlocuit cu totul de exhibitionismul acestor cazaturi, iar presa e organizatorul si prezentatorul sedintelor de nudism mediatic mafiot. Disparitia fotbalului, dedesubtul masei de moloz intim al triburilor amintite, e completa. Nemaiavand rezultate, Nationala, cluburi, performanta, jucatori competititvi sau macar notabili, avem, totusi, senzatia insemnatatii si iluzia identitatii. Ceva se intampla, cineva se cearta, ziarele fac explozie in fiecare zi. Un cor de gazetari vorbesc mult, repede si prost, dar vorbesc despre ceva, iar asta inseamna ca existam. Falsul e cataclismic: traim intr-o lume fabricata de presa, pentru ca presa vorbeste despre ceva ce nu exista, asa cum ar vorbi despre insusi izvorul vietii si maretiei. Presa a organizat un cult in jurul unei baligi si descrie un musuroi cu entuziasmul cuvenit piramidelor. In fata acestei dereglari complete care repeta inversiunea bolnava a comunismului, solutiile raman exact solutiile sau lipsa de solutii din vremea comunismului. Tacerea ar fi actul de constiinta obligatoriu. Despre ce nu trebuie vorbit nu trebuie vorbit. Nu poti face parte din acelasi show cu Becali fara sa te contaminezi, fara sa fii josnic si, pe deasupra, scuipat. Emanuel Terzian si-a inchipuit, poate, altceva, dar a aflat asta pe pielea propriului obraz.
150 de ani de fotbal contra imbecilizarii
Singura iesire completa din aceasta troaca subexistentiala e boicotul unitar si complet. Asta presupune o onestitate de care epocile cumparate nu mai sunt in stare. Raman, atunci, variantele personale. Prima e, iar, ca pe vremuri, scrisul si vorbitul despre altceva si despre altcineva. Cine cauta, din scarba, un refugiu, dar continua sa iubeasca fotbalul poate scrie mult si frumos, despre o istorie fascinanta si eroi adevarati: 150 de ani de fotbal ii stau la dispozitie. Radu Paraschivescu nu e singurul gazetar care si-a pus problema, dar e singurul care si-a pus-o pana la capat. A decis public sa nu mai scrie despre Becali si troaca, facandu-si iluzia ca scrie despre fotbal (adica tace despre ce nu trebuie vorbit) si scrie mai departe despre fotbalul propriu-zis (adica vorbeste despre ce nu trebuie trecut sub tacere). In rest sau in imensa majoritate, presa face un serviciu sinistru de indrumator pervers spre imbecilizarea colectiva. De aici, paradoxul de fier: cine nu stie sa taca trebuie sa taca.
