Clovnerii, depresie şi bani

Serenela Ghiteanu | 03.09.2019

Houellebecq revine la propriile marote: uniformizarea indivizilor din societatea de consum, deprimarea celui care trăieşte într-o lume globalizată, unde liberalismul a dus la un individualism asasin.

Pe aceeași temă

Michel Houellebecq se numără printre cei mai bine vânduţi scriitori francezi contemporani în străinătate, este tradus în peste 40 de limbi şi editat în Franţa în tiraje care ating şase cifre. Editura Humanitas a publicat ultimul său roman, Serotonină, în traducerea lui Daniel Nicolescu, iar volumul a fost bestseller la Târgul de carte Bookfest.

Scriitorul francez a debutat cu poezie, în 1988, urmând să publice volume de poezie până în 2013, dar a virat spre roman, cu Extinderea domeniului luptei (1994), apoi cu Particulele elementare (1998), în fine, cu Platformă (2001), care au lansat şi consacrat profilul celui care a făcut o carieră literară internaţională şi care a declarat, provocator, ca de obicei, că e prea bogat ca să nu voteze cu Macron. În realitate, Houellebecq joacă rolul unui reacţionar, din păcate talentul l-a părăsit după cele trei romane deja menţionate. În romanele care au urmat, Posibilitatea unei insule (2005), Harta şi teritoriul (2010) şi Supunere (2015), Houellebecq nu face decât să ne ofere spectacolul decăderii unui scriitor care, înainte, în ciuda ideilor sociale şi politice controversate, în ciuda chiar a unei xeno­fobii şi a unei misoginii pentru care a şi fost amendat public, avea în textele sale o critică a societăţii occidentale contemporane care se coagula într-o anumită viziune, avea un realism feroce care se îmbina cu discursul autobiografic şi ştiinţific într-un mod convingător, avea un anumit stil.

În ultimul său roman, Serotonină, Houellebecq revine cam fără chef, însă, la propriile lui marote, cum ar fi alienarea şi uniformizarea indivizilor din societatea de consum franceză (şi occidentală, în general), deprimarea justificată a celui care trăieşte într-o lume globalizată, în care liberalismul a dus la un individualism asasin. Rămâne să iasă în evidenţă tot ceea ce a stârnit polemici şi chiar scandal înainte, adică misoginismul afişat cu satisfacţie, xenofobia, nihilismul, un cinism care nu se mai aliază cu o inteligenţă care să îl ridice, iar soluţia eroului de la final are efectul poate scontat de autor, sau poate nu, e greu de spus când ai de-a face cu Houellebecq, care din anii 2000 încoace se joacă cu propria-i imagine şi este când sincer, când histrionic.

Eroul din Serotonină, alter ego al autorului, ca şi în romanele precedente, acel erou asocial şi dezabuzat, se numeşte Florent-Claude, nume pe care îl detestă, are 46 de ani şi e expert în cadrul Ministerului Agriculturii, încercând să apere drepturile producătorilor independenţi francezi faţă cu tirania legilor Uniunii Europene, şi are o relaţie cu o tânără japoneză, Yumi, relaţie căreia nu ştie cum să-i pună capăt. După ce are în vedere să o ucidă, renunţă, pentru că îşi dă seama că ar fi prins, iar 17 ani de închisoare i se par mulţi! Descoperă în laptopul acesteia nişte filmuleţe în care Yumi participă la orgii şi se decide să dispară el din viaţa ei, mutându-se brusc la un hotel parizian care acceptă fumători şi dându-şi demisia de la serviciu.

Florent-Claude trăieşte o depresie destul de serioasă, pentru care se tratează cu Captorix, un medicament inventat de Houellebecq, care eliberează serotonina din mucoasa intestinală, serotonina fiind hormonul stării de bine. Se hotărăşte deci să nu mai muncească pentru că are în cont 700.000 de euro, aşa că îşi pierde timpul deambulând prin zonele pariziene în care nu ar putea întâlni vreun cunoscut. Nu mai încearcă să aibă vreo relaţie pentru că principalul efect advers al Captorixului este suprimarea libidoului şi a funcţiei sexuale. Rememorează trei relaţii amoroase din tinereţe, de la daneza Kate, pe care o părăseşte pentru că, spune el, „am trădat iubirea“, trecând apoi prin povestea cu Claire, actriţă, de care îl va despărţi faptul că el se mută la Caen şi renunţă să mai facă naveta pentru ea la Paris, ajungând, în fine, la Camille, stagiara cu 10 ani mai tânără, deja, pe care o părăseşte, după ce o înşală, mărturisind cititorului că nu a putut să facă din Camille o „gospodină“, apoi „o nevastă“, pentru că nu era „formatat“ pentru aşa ceva. Era şi mai este foarte dornic de iubire, dar pentru el, după cum o spune clar, iubirea se reduce la o anumită parte din corpul femeii şi intelectualizează aserţiunea adăugând că, atunci când într-o societate toate plăcerile se reduc la sex, se ajunge repede la plictiseală şi apoi la declinul general. „Lumea socială e o maşinărie de distrugere a iubirii“, spune Florent-Claude, nemenţionând egoismul său feroce şi incapacitatea de a iubi pur şi simplu.

Revăzând-o, vingt ans après, pe Claire, Florent-Claude o suportă pe femeia devenită supraponderală şi alcoolică cu greu, după care fuge literalmente, fără vreo remuşcare. Îl caută, apoi, pe singurul său prieten adevărat din tinereţe, Aymeric d’Harcourt, descendent al unei familii nobile franceze din sec. al X-lea, proprietar al unui castel delabrat, pentru că aristocratul cu blazon, dar sărac nu reuşeşte să obţină fonduri pentru a-l renova. Este producător independent de produse lactate şi victimă a normelor impuse de Bruxelles, în războiul cu producătorii străini. Ca să reziste, instalează nişte bungalouri pe care le închiriază, iar Florent-Claude va descoperi că unicul chiriaş din prezent al acestora e un german pedofil, care face filmuleţe pornografice cu o fetiţă din satul apropiat. În lipsa neamţului, intră în bungaloul lui ca să le vadă şi el, apoi, surprins de pedofil, îl asigură că nu îl va denunţa şi fuge. Suntem, totuşi, ceva mai departe de scenele de turism sexual în Asia, pe care scriitorul le lăuda în romanul său Platformă...

Ca să completeze acest tablou al frustrărilor sexuale ale eroului, Houellebecq revine la militantismul său anti-UE şi ne prezintă o revoltă a producătorilor locali de lapte, din Normandia, care se lasă cu morţi, în lupta armată dintre aceştia şi forţele de ordine. Aymeric moare sinucigându-se cu propria-i armă, alţi nouă protestatari sunt împuşcaţi, apoi, un singur poliţist. Localnicii, va constata Florent-Claude, îl regretă pe Aymeric şi vorbesc despre el aşa cum vorbeau în feudalism ţăranii despre „stăpânul“ lor. Houellebecq reia cu mult mai puţină putere de convingere nostalgia lui mai veche pentru o Franţă rurală, arhaică, tradiţionalistă, deci, conservatoare, a se vedea şi elogiul adus în Supunere lui Huysmans, deşi această preferinţă nu a fost niciodată compatibilă cu pasiunea lui pentru ştiinţă, pentru tehnologie şi analize sociologice, ca să nu mai amintim de gustul său declarat pentru pornografie.

Aymeric este simbolul unei aristocraţii franceze de la care nu se mai poate aştepta vreo salvare şi care se oferă, neverosimil, ca sacrificiu, cântec de lebădă al societăţii franceze ajunsă în moarte clinică.

Regăsind urmele lui Camille, Florent-Claude o spionează de la distanţă şi e tentat, pentru a încerca să îşi reia viaţa cu ea, să îi împuşte fiul, dar după o ezitare de zece minute, realizează că nu poate face asta!

Cum analizele medicale arată că eroul are un exces de cortizol, iar medicul îl informează că ar urma să moară de... nefericire (şi îi dă telefoanele a trei prostituate !), în ciuda Captorixului, din care ia deja doza maximă, în lipsa vieţii sexuale, Florent-Claude decide că unica soluţie este să se sinucidă. Dar mai aşteaptă, pentru că mai are în cont 200.000 de euro...

Serotonină ni se pare cel mai slab roman al lui Houellebecq de până acum, oferind publicului reşaparea câtorva dintre vechile idei ale scriitorului, într-un text în care nu mai sunt de recunoscut nici mizele de idei, nici construcţia narativă şi nici stilul din primele lui romane. În plus, pentru un cititor din Europa de Est, critica radicală a prosperităţii Occidentului ar putea suna cam exagerat, cu atât mai mult cu cât libertatea de expresie din Vest îi permite scriitorului publicarea acestei desfiinţări fără vreun risc, ba chiar cu beneficii financiare considerabile. La fel, faţă de Uniunea Europeană, pe care Houellebecq o critică acerb, o parte importantă de cetăţeni ai Europei de Est se raportează cu totul altfel. Apoi, publicul feminin nu are cum să aprecieze misoginismul dezlănţuit al scriitorului. În loc să mai atace Islamul, ca în romanele sale precedente, scriitorul se mulţumeşte să vorbească cu dispreţ, aici, despre olandezi, englezi şi spanioli, în treacăt despre letoni şi bulgari, cât despre români, ei chiar vor avea o surpriză la finalul romanului. În fine, pentru prima oară, în Serotonină, credem că eroului narator nu i se mai pot scuza derapajele – complicitatea la ideea de pedofilie şi crimă, o percepţie foarte degradantă a femeii - prin apelul la umor negru, pentru că romanul e plasat de la bun început sub semnul unei depresii severe, care se va termina cu un suicid, în urma unei scurte şi bizare invocări a lui Cristos. Deriziunea din umorul negru nu are ce căuta în acest roman al confesiunii unei căderi nervoase şi al autosuprimării. Cu alte cuvinte, ori eşti înecat în depresie, ori priveşti în jur râzând cinic.

Michel Houellebecq a ajuns, în literatură, un clovn care a fost iniţial un actor dramatic. Decăderea lui la prestaţia de clovn, jucându-şi tot mai prost setul de obsesii, produce însă foarte mulţi bani și dezbateri. Este extrem de bine vândut pentru că spune în gura mare lucruri şocante, într-un limbaj foarte crud, pentru că nu are limite, pentru că face show. Nu este nici profet şi nici gânditor/filozof contemporan, pentru că nu face decât să distrugă, cu o nedisimulată plăcere, de altfel, tot ce descrie, refuzând să ofere o adevărată reflecţie şi să mediteze la posibile soluţii pentru decadenţa pe care o expune. Este un „terminator“ care savurează „Sfârşitul“ lumii pe care îl anunţă. În plus, în literatura lui, din ce în ce mai mult, eroul narator (numit Michel în Platformă, adică numele real al scriitorului), alter ego al lui Houellebecq, consideră că are o personalitate atât de autentică, expresivă şi revelatoare pentru omul contemporan, încât este „un personaj“ care trebuie numai să se prezinte publicului ca atare ca să ofere un mare roman. Genul acesta de „personaj“ a fost, însă, reprezentat doar de figuri precum Kafka. Sau Blecher. În vreme ce mizerabilismele lui „Michel“ reprezintă deja doar o modă. //

// MICHEL HOUELLEBECQ

// Serotonină

// Traducere Daniel Nicolescu

// Editura Humanitas, 2019, 296 pp.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22