Clubalizarea

Intrebarea cu care se va Incheia Euro 2004 a fost deja formulata. In varianta cea mai scurta, ea suna astfel: Cehia. Raspunsul e deja clar si e doar un pic mai lung: Franta, Spania, Germania, Anglia si Italia. Singura echipa care a expus la Euro 2004 un profil national ferm e Cehia. In acelasi timp, marile puteri sunt nu tot mai mici - cum spune cliseul aruncat la repezeala In prima pagina a ziarelor -, ci tot mai straine de aceasta competitie care cere echipe nationale tari. Fata In fata: vitalitatea naturala a cehilor si plictisul complex al clasicilor. Pana la un punct, nimic nu poate deosebi datele de baza ale acestor echipe. Si cehii, si grupul marilor puteri (cu exceptia notabila a Germaniei, care pare sa traiasca, dupa descresterea demografica, un soc de natalitate fotbalistica) au loturi doldora. In ambele cazuri, pe banca stau somitati, antrenori care stiu tot despre fotbal (desi stiu In mod diferit). Deosebirile Incep, Insa, acolo unde fotbalul nu mai e vizibil sau, mai bine zis, In zona din care fotbalul primeste sau nu energie nationala.

Cehii vin acasa

Republica Ceha e una din acele tari mici cu campionat si mai mic. Nu un campionat putred, de vreme ce Sparta Praga are Inca acces la Liga Campionilor. Dar campionatul ceh are ceva diminutival. Interesanta cu adevarat e abia sobrietatea acestui campionat care nu tine cont de propriile dimensiuni. Clanul praghez si cluburile de provincie joaca de la egal la egal, cu o seriozitate oarecum naiva, intr-un campionat de care nu vrea sa auda nimeni. Rezultatul e Inca o proza scurta si isteata (capitol la care cehii sunt de mult pe podium In Europa). Efectele cele mai notabile ale acestui campionat nu sunt punctele si tururile trecute In Liga Campionilor, ci consecintele de sistem. Fotbalul ceh produce jucatori si antrenori care pleaca de acasa, dar pleaca suficient de formati pentru a-si mentine autonomia. Ei au o anume greutate specifica pe care n-o vom gasi la exportatii romani, bulgari sau rusi. Baros, posibil number 1 la Euro 2004, a facut tusa fara sa cracneasca la Liverpool si a jucat la nationala cu bucuria celui ce se Intoarce acasa din exil. Important e ca nationala ceha e locul pe care Il numesc acasa mai toti jucatorii ei raspanditi In Europa. La fel de important e ca echipa nationala e locul In care se simt exilati mai toti jucatorii vest-europeni care trebuie sa se Intrerupa din viata de club.

Ceilalti vin de-acasa

Pentru Thierry Henry, acasa Inseamna, aproape In totalitate, Arsenal. Pentru Totti, A.S. Roma. Pentru Raul, Real sau (de la autodizolvarea galacticilor) Madrid. Madrid, si nu Spania. Loialitatea profesionala a spaniolilor e o stare ipotetica, un simtamant teoretic arborat periodic si mai niciodata purtat In inimi.

Nimic nu va Impinge patriotismul colectiv spaniol peste pasiunea locala pe care o cer si o educa Galicia, Catalonia sau Castilia. Italia nu e mult mai departe In scara aderentei la ideea nationala. Ca si In Spania, simbolurile colective nu sunt slujite cu mare convingere. Viata se petrece In Emilia Romagna si In Calabria, la Milano si la Roma, nu In Italia, care ramane o referinta festiva si patetica. Acesta e si motivul pentru care fotbalul e, In Italia, dar mai ales In Spania, un joc de club. La Liga si Serie A sunt cele mai mari si cele mai avansate turnee de fotbal ale lumii si amandoua sunt competitii de club. In Germania, Franta si Anglia, logodna cu locurile mici a fost, mai mult sau mai putin gratios, sfaramata. Regionalismul e decorativ, iar orizontul national e cea mai puternica, daca nu singura realitate oficiala. Aceasta constructie a fost Insa trimisa la muzeu de doua aparitii recente. De prima a vorbit acum cateva zile Michel Platini: regula Bosman, acea dispozitie care a creat, In 1984, un cod al muncii separat pentru fotbalul vest-european si a permis cluburilor sa dezvolte statutul de echipe supranationale. Din 1992, Liga Campionilor, In formatul turneu-campionat, a provocat al doilea soc. Aproape imediat, fotbalul european a devenit un joc decis la nivel de club. Echipele nationale s-au transformat, logic, Intr-o anexa pe care multi dintre jucatorii stramutati la Euro 2004 ar numi-o mai degraba corvoada.

Fundatia culturala

Cehia vine din afara acestui perimetru. Ceea ce nu e suficient. Spre deosebire de celelalte tari fara cluburi mari, cehii au pastrat, Insa, o structura, acolo unde ceilalti "marginali" au inventat un maidan. Stabilitatea ceha e pe deplin vizibila In figura lui Karel Bruckner, un antrenor care a antrenat, pana la 64 de ani, Inter Bratislava, Sigma Olomouc, F.K. Drnovice si alte echipe al caror nume poate trece neobservat pe etichetele sticlelor de bere. Aparent putin pentru antrenorul care a dominat tactic si mental Euro 2004. De unde atata stiinta de carte si temeinicie? Din experienta istorica pe care fotbalul ceh a conservat-o chiar si In vremea comunismului, vremea tuturor dezmostenirilor. Ceva durabil, un anume profesionalism nespalabil a ramas definitiv In fotbalul ceh, de la primul contact cu fotbalul austro-german al anilor 1920. Bruckner e nepotul venerabil al acestei traditii, iar micul campionat ceh e dovada ca "rasismul institutional" functioneaza grozav In cultura. Echipa de azi a cehilor a fost precedata de o echipa de tineret suta la suta ceha, suta la suta alergata prin noroaiele campionatului ceh si mie la suta batuta la cap de antrenori cehi. Acea echipa a castigat Europenele de tineret In 2002, asa cum echipa mare de azi (cu 5 din tinerii Incoronati In lot) va castiga Euro 2004. Institutiile si continuitatea au facut aproape tot. Restul tine de capacitatea cehilor de a se recunoaste In ce e ceh. Desi lucreaza pe la tot felul de firme mari sau mici ale fotbalului vest-european, fotbalistii cehi se Intorc acasa fara senzatia ca iau liftul In jos.

Schita de finala

Dupa ce Portugalia si Olanda se vor ciocni, miercuri, In cautarea unui loc In finala, fotbalul european va ramane acelasi. Gigantii nu mai Inteleg de ce trebuie sa creasca. In fond, Olanda nu e decat echipa masacrata de cehi In grupe si trimisa, apoi, tot de ei In sferturi. Portugalia e, poate, singura echipa occidentala a acestor Europene care sufera de o forma mult mai usoara de migrena de club. Campionatul portughez e o petrecere pitoreasca. Porto s-a ales cu Liga Campionilor doar pentru ca a fost condusa sub amenintarea armei de ambitia provinciala a lui Mourinho (esec continental si placut la Chelsea!). Nationala nu are, din acest motiv, nevroza pe care o dezvolta, la contactul cu notiunile mari si abstracte, celelalte nationale occidentale. In plus, daca Bruckner e un profesor de targ, toba de carte, Scolari e al doilea antrenor de care merita sa tinem seama, pentru ca e un vizionar. El a construit o nationala noua In timpul turneului si a castigat ceea ce nu putea castiga cu reputatiile reunite ale unor jucatori impusi In echipa de presa si de celebritate. Portugalia e probabil cu o viata mai vie decat Olanda, geniul decazut al fotbalului european. Advocaat nu antreneaza aceasta echipa neantrenabila, ci o saboteaza dupa puteri, fortand prin suprindere Inlocuiri mai ermetice decat un vers scris la betie (Bosvelt In loc de Robben, Heitinga In loc de Davids). In cealalta parte a tabloului, Grecia e autoarea unei revelatii mult mai putin misterioase decat ne place sa credem. Grecii nu sunt o echipa, ci un antrenor. Otto Rehagel, omul pe care Federatia germana s-a chinuit sa nu Il mai vada, a luat o echipa de alergatori anapoda si a dresat-o pana a obtinut viitoarea promovata In Bundesliga. Dar fanatismul tactic al lui Rehagel nu e decat o uriasa linie de aparare si se va surpa, probabil, joi In fata cehilor. Robotizarea In front e o virtute doar In fata adversarilor slabi de Inger (Portugalia primului meci) si a batranilor care nu tin pasul cu noile tehnologii (Franta, din 2000 Incoace). Cehii vor I mbatrani mai tarziu si adora echipele care pornesc prin a se apara.