Coiful

Corina Șuteu | 04.02.2025

Revolta afirmată retoric în ultimele săptămâni se va stinge fără ca problemele endemice să fie abordate sau ca intenția de rezolvare și reorganizare a sistemului să se manifeste în vreun fel efectiv.

Pe aceeași temă

Odată cu neliniștea crescândă legată de viitoarele alegeri din România, cu tulburările europene socio-economice pe care le provoacă măsurile pe care Trump, așa cum a promis, le ia în cascadă și cu anunțul despre bugetul național de stat 2025, controversat și publicat peste noapte, iată că s-a produs furtul Coifului de la Coțofenești dintr-un muzeu din Olanda, unde acesta se afla din iulie anul trecut, pentru perioada unei expoziții.

 

Ca de obicei, „șocul identitar” al cetățenilor noștri a fost major și exprimat pe rețelele sociale, mai ales.

Din păcate, fraza sintetică cea mai potrivită este una culeasă tot de pe Facebook: „S-a furat coiful în același moment în care au descoperit românii că el există”.

 

Toată lumea și-a dat cu părerea, în avalanșă, despre oportunitatea expoziției din străinătate, originea daco-scito-getică a coifului și regulile exportului cultural. Ministra culturii proaspăt pusă în funcție l-a demis până la urmă pe directorul MNIR, acesta refuzând să își înainteze, așa cum i s-a cerut, demisia de onoare. O decizie punitivă, nu-i așa, trebuia luată rapid, fiindcă așa ne învață serialele de pe Netflix.

 

Excelentele materiale realizate de Cultura la dubă (Alexandra Tănăsescu) au semnalat neconcordanțe în declarații, absurdități și inconsistențe în atitudinea autorității centrale și au reamintit episoade din trecutul direcției MNIR legate de proiectul de restaurare a muzeului, blocat de director de mulți ani.

Din păcate, această reală tragedie pentru tezaurul patrimonial al României va fi uitată rapid, sub avalanșa de știri și de evenimente noi. De aceea, propun să mai zăbovim o vreme asupra ei, pentru a nu uita prea repede câteva dintre lucrurile esențiale puse pe neașteptate în lumină.

 

Cu prilejul furtului s-a reafirmat public un lucru pe care îl știu doar specialiștii și autoritățile noastre: niciunul dintre obiectele din muzeele românești nu este asigurat în muzeul căruia îi aparține, ele se asigură doar în momentul în care ies din muzeu. Or, ăsta este un lucru esențial, pe care îl „uităm” convenabil. Suma la care s-ar putea ridica aceste asigurări ar fi, într-adevăr, considerabilă, dar asta înseamnă că dacă o piesă prețioasă din tezaur este furată din muzeul-mamă, această piesă nu are vreo acoperire financiară. E vreo problemă în asta? Cred că da, ESTE o problemă, și încă una foarte mare. Fiindcă înseamnă că patrimoniul nostru nu are o evaluare oficială adusă la zi. Așa cum nu are o recenzare efectivă și riguroasă. E inacceptabil și totuși așa stau lucrurile de foarte multă vreme. Oricine inițiază vreo discuție în privința asta e trimis la plimbare de prim-miniștrii succesivi care au, dintotdeauna, alte priorități. Pentru că nu e suficient ca Ministerul Culturii să dorească să rezolve această problemă. Rezolvarea depinde de aparatul guvernamental, de finanțe, de legislație, de administrarea patrimoniului, de comisii și comitete interministeriale. Iată un real subiect fierbinte, readus la lumină de furt.

 

În același siaj al hoției produse în Olanda, Răzvan Pop, directorul Bibliotecii Județene „Astra” din Sibiu, spune, printre altele: „Este bine să se discute de cum sunt plătiți specialiștii din domeniu, mulți dintre ei (cu cărți și articole publicate, cu doctorate de specialitate) gravitând în jurul salariului minim pe economie (...)

Este bine să se discute despre reanalizarea practicii de susținere financiară externă a instituțiilor culturale, total deficitară în acest moment. Este bine să aflăm că în România nu există vreo entitate culturală care se ridică la capacitatea infrastructurală a muzeului blamat din Olanda.

 

Este bine să reevaluăm managementul cultural. Este bine să punem în prim-plan performanța, nu longevitatea și mandatele necesare. (...) Este bine să aflăm că domeniul Culturii nu va fi (precum Sănătatea și Educația) exceptat de la măsurile restrictive economice și administrative. Anul trecut, Ministerul Culturii a exceptat, anul acesta nu a mai făcut-o. Trist, pentru că ceea ce este cultură este și sănătate, este și educație. Cultura este la fel de importantă.

 

Este bine să adoptăm odată legile necesare funcționării Culturii, care stau prin sertare de Comisii parlamentare (...) Este bine să discutăm cum reevaluăm patrimoniul național, ce trebuie să fie tezaur și ce nu, ce este monument istoric și ce nu este necesar, care sunt condițiile de evaluare a acestora, cine se ocupă de protejarea lor și cum trebuie puse în valoare”.

 

În sinteză, personalul instituțiilor de cultură și, în acest caz, al muzeelor care adăpostesc piese de tezaur de foarte mare valoare e plătit foarte prost, iar reușitele științifice ale specialiștilor în domeniu nu sunt răsplătite nici simbolic, nici financiar, pe măsură. Resursa umană este insuficientă, diplomația noastră culturală în materie de export cultural nu are strategie, nu are criterii și nici mijloace de infrastructură și de promovare adecvate, legislația este învechită, restricțiile economice și administrative aplicate de guverne sacrifică fără vreo tresărire Cultura.

 

În aceste condiții, a spune cui îi aparține responsabilitatea pentru ceea ce s-a petrecut legat de furtul brățărilor și al coifului devine o simplă răfuială momentană și discreționară. Cine decide dacă trebuie prezentate în alte țări piese originale și ce muzee au capacitatea de protecție adecvată? Care sunt protocoalele aduse la zi și adaptate situației de azi, ce strategie de politică culturală externă avem în această privință?

 

E limpede că, în acest moment, aceste decizii sunt luate la nivelul instituțiilor muzeale și al fiecărei autorități directoriale, deoarece nu există o adevărată discuție constantă, serioasă și profesionistă despre asta. Iar miniștrii aprobă, având încredere în expertiza directorilor.

 

Instituțiile culturale și managerii lor au la dispoziție resurse financiare aproape ridicole, iar grija autorității centrale sau locale nu este aceea ca acțiunile de export cultural să răspundă vreunei viziuni strategice de mediu și lung termen, ci să se încadreze în tehnicalitatea precarității administrative și financiare. Gabriela Adameșteanu a fixat foarte bine conceptul de „provizorat” în literatura sa, definind starea eternă a societății românești.

 

În concluzie, revolta afirmată retoric în ultimele săptămâni se va stinge fără ca problemele endemice să fie abordate sau ca intenția de rezolvare și de reorganizare a sistemului să se manifeste în vreun fel efectiv.

 

Scriam, într-un articol anterior, următoarele, referindu-mă la nou-numita ministră a culturii: „Un ministru al Culturii care nu are nicio formă de autoritate profesională sau morală asupra domeniului pe care îl reprezintă sau asupra colegilor de guvern e comod și convenabil pentru toată lumea: va asculta de comenzi politice și nu se va aventura în proiecte, altele decât cele care întrețin statu-quoul deja agreat sau care vor răspunde unor urgențe electorale (...) După cum am văzut de atâtea ori, partea nevăzută decide totul (...) Obiectivul de bază al celor care dețin posturi instituționale este supraviețuirea în poziție, nu emanciparea și modernizarea sistemului. Profitând de această stare de fapt, actuala numire de la minister este una care convine majorității”.

 

Reacția ministrei în situația furtului confirmă ceea ce am scris în ianuarie. Fără vreo discuție serioasă, dusă între experți, fără să înțeleagă care sunt, de fapt, problemele care au condus la această situație și să evalueze ce este de făcut în viitor, ea a tranșat problema prin demiterea directorului MNIR. E drept, domnul Ernest Oberländer Târnoveanu are, pe lângă un CV impresionant, o prea îndelungată istorie de blocaje instituționale și decizii de tipul „pohta ce am pohtit-o eu”, dar asta e tot o consecință regretabilă a viciilor de strategie și de viziune la nivelul autorității centrale, care încurajează astfel de baronate directorale sine die. „Muzeu, nu moșie” scria pe tricoul celor care, acum câțiva ani, s-au revoltat față de conducerea MTR.

 

E un tragicomic paradox faptul că directorul MNIR a fost demis de cel mai inadecvat ministru al Culturii. În plus, pentru un motiv declarat care nu are nicio legătură cu fondul problematicii manageriale a muzeelor.

Între timp, și secretarul general al Ministerului Culturii a fost schimbat, în pură tradiție tribală, în care ne aducem pe un post-cheie pentru administrația culturală centrală un aliat personal, fără o competență verificată în domeniu.

 

Acesta este, de fapt, punctul cel mai dureros al furtului care s-a produs în Olanda. A reașezat spotul de lumină în direcția disprețului concret și monumental pentru Cultură al guvernanților, dispreț care se reflectă perfect și în cine este desemnat ca ministru al Culturii.

 

Atâta vreme cât acceptăm compromiterea, în absolut, a acestei poziții, atâta vreme cât nu ne punem problema ce voce vorbește la masa Guvernului în numele comunității creative și intelectuale, ar trebui să ne întrebăm nu dacă avem sau nu obligația să trimitem în străinătate opere autentice din tezaur, ci dacă protecția acestui tezaur acasă e patronată de un om de cultură autentic.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22