Pe aceeași temă
„E de râs, dacă n-ar fi de plâns“ - această sintagmă de notorietate în spațiul public, nu doar printre spectatorii de teatru, sintetizează excelent mutațiile produse în societate în privința valorii comicului. Nu mai e pentru nimeni o noutate că, asemenea altor specii dramatice sau categorii ale esteticului, comedia și-a pierdut în postmodern puritatea, nu mai răspunde definiției aristotelice, incluzând aici și catharsisul venit pe calea râsului coercitiv, și nici celebrelor contribuții moderne ale lui Bergson privind valoarea și funcția râsului, a umorului produs prin valorizarea maximă a inteligenței.
Ceea ce este nou și din ce în ce mai vizibil este însă vulnerabilizarea măștii comice prin introducerea în situația comică a premizei amenințării sau chiar a pericolului tragediei. Ca în mai toată viața omului contemporan minată de incertitudine, de ambiguitate și mai nou de falsurile manipulatoare din mediile de informare, și în ceea ce ni se vinde drept comedie este, care va să zică, adeseori, o păcăleală sinistră, fiindcă oamenii și-au pierdut candoarea în societatea pragmatică în care trăim, nemaiavând motive prea multe de veselie, râsete și speranțe de îndreptare. Mai toți clasicii genului, dar și comediografi contemporani ne sunt livrați în spectacole astăzi mai degrabă drept autori tragicomici, minați de o gândire bănuitoare în care suveran pare a fi jumătate din dictonul cartezian (dubito ergo cogito). Comediile shakespeareane (cum le vede un regizor ca László Boczárdi, de pildă) au devenit melancolice și încruntate (ce suflu de Petrarca avea Noaptea de la spartul târgului, respectiv A douăsprezecea noapte de Shakespeare, în spectacolul antologic al lui Silviu Purcărete!), Marivaux e, de la Strehler citire (Insula sclavilor), un reflexiv și un moralist diferit de ceea ce credeam că e inofensivul marivodaj, procedeu inventat de autorul francez pentru a se amuza de infinitele capcane ale iubirii la oameni. Molière s-a mutat și el în curtea unor mafioți periculoși, dând ridicolul pe brutalitate feroce ș.a.m.d. Nu demult, la un teatru din afara Bucureștiului, un regizor tânăr și îndrăzneț a schimbat nonșalant chiar finalul unei comedii de Jean Giraudoux, Amphitrion 38, trimițând la moarte eroina și forțând astfel sensul poetic al comediei. Când scriu aceste rânduri am la îndemână și experiența recentă a unui festival timișorean regional, unde o mică trupă independentă olandeză ne-a adresat în tonuri vesele invitația unei restructurări à rebours a existenței, dintr-o perspectivă... cioraniană. Adică după o rememorare amuzată a unui parcurs alcătuit din clasice momente clișeizate, naștere, copilărie, adolescență cu fiori, școală cu vitregii, însurătoare cu ratare, copii ș.a.m.d... făcând o sală întreagă să râdă de naivitatea speranțelor omului aruncat în convenție și automatisme, vine și întrebarea: la ce bun toate astea?, la pachet cu bătrânețea și cimitirul pe care-l sugerează încă de la început interpreții. Cortina imaginară cade așadar peste un sentiment de deznădejde care se instalează, schimbând râsul în tăcere grea. La ieșirea de la spectacol, lângă mine cineva comunica telefonic impresii: „Da, bă, viața e un c...!“. Cinismul care a contaminat lumea și scena ca o armă de apărare sau reflex al unui defetism periculos a determinat treptat această atitudine aproape stereotipă când vine vorba de comedie, printr-o răsucire de sens adesea cu semn contrar în final. Da, omul contemporan e tot mai tarat de scepticism și, chiar dacă unii mai caută entertainmentul pur, respectiv comedia eliberată de capcanele zeflemelei caragialiene și subtextelor filosofice, putem conchide că la nivelul poeticii și al stilisticii genul comic s-a remixat, incluzând lirismul melancolic și chiar drama într-o formulă concentrată în deloc academicul râsu’-plânsu’. Unde e buna măsură? De vreme ce Cehov însuși, meditând ca nimeni altul la condiția omului modern, și-a numit piesele comedii, nu e cazul să mai teoretizăm inutil pe tema separării genurilor, ci, dimpotrivă, pe seama amestecului lor. În fond, „comèdiile“ pe care le căuta Zița la grădina Union nu erau diferite de comedia în care avea să fie protagonistă în celebra noapte furtunoasă, în care Caragiale încurca intenționat nu numai numerele de la case, ci și întâmplările care treceau din stradă pe scenă și... „vițăvercea“, confuzându-ne cu privire la comèdia vieții și a teatrului.
In fiecare început de vară, un teatru bucureștean care și-a făcut un titlu de glorie din a celebra comedia - Teatrul de Comedie - repune în chestiune multe dintre temele de mai înainte. La ediția jubiliară din acest an, afișul cuprinde un capitol dedicat clasicizării genului (Comedii de colecție), dar și unul competitiv (fiindcă e vorba și de un concurs) în care se pun probleme și se caută soluții. Umane și estetice, updatate timpului prezent. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce spectacolele au fost alese din repertoriul curent al teatrelor care, la rându-le, caută comedii spre satisfacerea publicului, dar și a nevoii de redefinire stilistică subordonată noilor viziuni ale creatorilor. Sentimentul dominant e ironia, ca distanțare terapeutică care, de la adolescenți la bătrâni și de la politicieni la artiști, face adevărurile mai ingurgitabile. Un spectacol în care Gigi Căciuleanu, de pildă, coregrafiază delicat relațiile de iubire, prietenie ale generației emoji devine astfel la fel de semnificativ pentru înțelegerea actuală a comicului ca și melancolicul Suntrack, spectacolul lui Radu Afrim despre nostalgiile sale brăilene, sau Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, care merge și mai adânc în biografia extinsă a autorului, evocând cutumele unei mici comunități urbane de unde au plecat visele sale convertite într-o metaforă. Lirismul intrinsec din aceste spectacole înrudite atitudinal cu viziunile inadaptatului Mihail Sebastian, de care același Afrim s-a arătat atașat într-un spectacol cu Jocul de-a vacanța, dintr-o frază în care regizorul era mult mai cinic, înmoaie satira pe care alte piese, precum Artists Talk de Gianina Cărbunariu, o aplică autocritic chiar comunității de artiști. Se mai află reprezentat pe afișul acestei ediții a Festivalului de Comedie un autor de limbă maghiară, Székely Csaba, care ilustrează strălucit grotescul prezent de asemenea în comedia contemporană, potrivit pentru a trata mai ales subiecte cu semnificație politică. Patru piesuțe politice despre dușmani, recenta sa creație, evidențiază un mod inteligent de a produce ilaritate pe seama unor realități substanțial pernicioase.
Dacă, odinioară, pe vremea cenzurii, pentru a critica stări de fapt din societate sau oameni ai zilei era nevoie ca autorii să se refugieze într-un stil esopic, aluziv, astăzi, în deplină libertate, lucrurile pot fi spuse pe nume, ceea ce contează fiind filtrul personal și talentul creatorului, instanțe poate mai severe, care fac din comedia bună un gen subtil, ferit de grosolăniile comèdiilor vremii care teoretic o inspiră.