Comunismul - cal de placere

Cartea a doua din Memoria ca zestre* reinnoada firul aproximativ de unde l-a lasat, adica in plin proletcultism trait cu nonsalanta, intr-o permanenta cursa erotica si literara, cu intrebari putine si un tonus de invidiat. Suntem la inceputul anilor '50 si pe o singura pagina citim: "Ieri am condus sedinta grupei de Partid". Ceva mai jos: "Un mic chef la Mihnea Gheorghiu", iar zece randuri mai incolo: "am facut un chefulet la ei". In timpul lasat liber de chermeza generala si de amorurile combinate neobosit, viata de partid presara acum in jurnalul Ninei Cassian unele accente grave, inregistrate totusi fara mare ingrijorare. Sedintele de demascare, excluderile, nedreptatile, "birocratia si autocratia selmariana" (de la Traian Selmaru, desigur) n-o tulbura din cale-afara, dar trezesc deja spaima pierderii propriei pozitii: "Geo (Dumitrescu - n.n.) a fost exclus din Partid pentru relatiile lui dubioase. Dar eu? Eu cand voi fi exclusa oare?" "Al. Jar - exclus din Partid. Davidoglu si Ion Vitner - vot de blam. Eu - oarecum reabilitata" - scrie la 25 mai 1956, dar adnoteaza surprinzator in 2003: "era un comunist cinstit, m-am gandit sa ma abtin de la vot dar, din lasitate, n-am facut-o". Busola etica a Ninei Cassian este un "obiect" paradoxal, ea se orienteaza nu dupa reperele magnetice obiective, ci... dupa sine insasi. Ca n-o misca sugrumarea vechii societati romanesti de catre comunisti, desi nu venea chiar dintr-un mediu plebeu, nu e de mirare, dupa ce am citit volumul intai. (Sinuciderea in inchisoare a muzicologului Mihai Radulescu, de pilda, e notata sec, intr-o singura propozitie.) Dar nu resimte nici macar tensiunea in care se "edifica" noua ordine politica. Pe Nina Cassian, "obsedantul deceniu" nu o obsedeaza. Nu vom gasi in insemnarile ei nimic din angoasele si cabalele fatale din literatura cu activisti care a consemnat perioada. Primele umbre apar abia prin anii '70, cand se remarca, printre dezamagiri amoroase, semnele revenirii proletcultismului. Deocamdata insa ne aflam la mijlocul anilor '50 si totul merge bine, pentru ca accesul la privilegii e aproape normal. Starea de bine, chiar condimentata cu nemultumiri trecatoare - o promovare ratata, o promisiune netinuta etc. - dureaza pana la primele zgaltairi ale "dolce far niente-lui de partid" (cum il numeam in cronica la primul volum, Stahanovismul erotic, in suplimentul Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul, din 26 ianuarie a.c.). Semne marunte ale schimbarii de atmosfera se acumuleaza treptat, conturand mai intai o explicatie conjuncturala: "Lipsa de incredere din partea activistilor de Partid, a celor care nu ma cunosc si nu doresc sa ma cunoasca, reputatia inteligentei mele fiind pentru ei mai degraba un simptom de nesupunere decat o insusire folositoare cauzei - m-a insotit si continua..." - scrie Nina Cassian in 1965, diagnosticand brusc o frustrare veche. Intr-o adnotare din 2003-2004, ea suna insa mult mai grav: "Chiar daca n-ai fi fost ginerele Anei Pauker - ii scrie lui Gheorghe Bratescu si noteaza despre asta in propriul jurnal - tot ai fi fost marginalizat la un moment dat pentru ca biserica perversa - am numit Partidul Comunist - isi ura dreptcredinciosii si-i tolera pe cei fara credinta dar obedienti si manipulabili". Este, practic, punctul terminus al unui proces de clarificare. Nu si de radicalizare. Pentru ca Nina Cassian rejecteaza la un moment dat sistemul, dar nu-l judeca altfel decat prin pierderea foloaselor. Patima ideologica e aproape absenta. Criteriile dupa care alege oamenii se suprapun unei mondenitati mai mult sau mai putin intamplatoare si raman doar tangential colorate politic. Mai degraba joc de societate decat hei-rup care sa schimbe lumea, comunismul ei ramane... un cal de placere. Pariezi, castigi, pierzi.

Odata cu pierderea privilegiilor - care se petrece treptat -, certitudinile social-politice si implicit ideologice ale Ninei Cassian incep sa se clatine. La mijlocul anilor '60, poeta entuziasmelor de santier considera calatoriile in strainatate un drept elementar: "stiu ca mi se cuvine sa calatoresc, ca scriitor si ca om, si totusi... aceeasi nenorocita traditie a tinerii mele deoparte continua fara cusur" - scrie cu amaraciune de ins nedreptatit, in anii domiciliilor fortate din Baragan. Frustrarile se agraveaza cand noua conducere de partid incepe sa retraga scriitorilor si artistilor vechile rasfaturi. Adio nesfarsite vacante la Pelisor, in apartamente cu blazon si pian! Abonatii partidului trebuie sa se mute in chichinetele friguroase de la Cumpatu. Drama e inregistrata in acorduri grave si produce radicalizari pe masura: "... Sinaia - (...) am auzit ca va trece si ea (vilele noastre de pe Cumpatul) la O.N.T. zis si I.T.O., zis Intelectualii Trebuie Otraviti!" -, dar aici suntem deja in 1975, mult dupa Tezele din iulie, si semnele rele vin in accelerando: "Evenimente funebre: micsorarea cantitatii de hartie, schimbari de profil, nu mai am unde colabora, nu-mi mai apar cartile + incercare multilaterala de infometare si demoralizare". Lovitura de gratie vine sub forma privatiunilor de confort cotidian, din ultima perioada ceausista: "Scriu la lumina lumanarii. Stau in bezna, in ger absolut (...) Imi ingheata mainile pe clape, pe clante. Mor copii si batrani. Grigore Hagiu a murit si el lasand gazul aprins- de frig a murit, incercand sa se apere de frig". Intre timp, Nina Cassian si Al.I. (Ali) Stefanescu s-au mutat de mai multe ori, la inceput in locuinte mai mari, apoi tot mai mici. Ultima mutare, inaintea mortii prozatorului, in 1984, si a ramanerii in strainatate a Ninei Cassian un an mai tarziu, a insemnat vanzarea unor mobile de familie si depozitarea unei bune parti din biblioteca familiei intr-un pod apartinand lui Gogu Radulescu. Motivele restrangerii nu figureaza nici in jurnal, nici in adnotarile ulterioare. De altfel, Nina Cassian nu face loc, in selectia din aceste volume, prea multor amanunte "civile". Singurele lucruri care o intereseaza constant sunt istoriile de amor si propria cariera. Pe ambele planuri, in intervalul biografic la care se refera acest al doilea volum, se petrece o schimbare esentiala. Dincolo de putinatatea reflexelor etice ale scriitoarei, anii maturi sunt consemnati aici sub semnul unor traume sufletesti, pentru care nu era deloc pregatita. De o nonsalanta imatura, increzatoare in succesul sau si in darurile sale naturale, Nina Cassian pare sa descopere suferinta abia tarziu, cand incepe sa piarda. Pentru ca pierde, intai de toate, dragostea unor parteneri in care a investit: Marin Preda, Slavomir Popovici. Pierde, in general, capacitatea de intensitate afectiva si, in particular, relieful erotic in relatia cu doua dintre marile ei iubiri: Ioji, obscurul amant de la 15 ani, pe care il revede la intervale mari, cu tulburari mai degraba autoalimentate, si Ali, chiar daca imbatraneste impreuna cu acesta din urma si ii desparte doar moartea lui, in 1984. Racirea vietii amoroase e resimtita ca o drama. Si chiar este o drama, pentru ca saraceste universul ebulitiv si iradiant al acestei personalitati pe cat de simple, pe atat de atragatoare pentru cei din jur. "Am platit pentru dezinvoltura mea, pentru ceea ce am primit si am dat, pentru extazul resimtit - dar oare ce speram?" - comenteaza undeva si, adnotand in 2003-2004, pune punctul pe i: "Dar ce era in capul meu? Ce voiam, de fapt? Sa umblu, fericita, la brat, cu Ali, tragand dupa mine o trena de iubiti sau fosti iubiti, toti fericiti, intr-o mare procesiune fericita???! Era cu putinta asa ceva? Bineinteles ca nu". Inaintarea in varsta o obliga sa ia act de o desfrunzire generala, careia inca nu-i poate face fata cu seninatate: "Pe vremuri, concepeam si nasteam. E limpede ca iubirile impartasite cu Ioji, Marin, Slavomir etc. au fost creatii depline, cu viata si moarte, cu varste intermediare, cu personalitate. Acum, concep mai rar - si avortez. Nici nu apuc bine sa "concep" ca si simt cum se desprinde de mine fiinta incipienta - si ma golesc de proiecte. Va veni, presupun, timpul in care nu voi mai fi in stare nici sa concep". Umbrita de necazuri afective si trupesti, de alterarea standing-ului social cu care era obisnuita, Nina Cassian devine un personaj reflexiv, in fine atent la cei din jur, la dramele unor apropiati. Jurnalul inregistreaza depresii, amaraciuni, convalescente, exercitiul limitarii proiectelor.

Inspre anii '70, notatiile de jurnal alese in Memoria ca zestre vadesc un portretist exceptional si ridica intrebarea de ce atat de putina ambitie literara in aceasta carte. Despre Marin Preda scrie cu compasiunea unei mari iubiri defuncte si, in acelasi timp, cu detasarea unei naturi egoiste: "In Marin coexistau sublimul cu josnicia, puritatea si sordidul, forta si neputinta, cu demarcatii mai nete decat am cunoscut la altii. Aurora a stimulat in el trasaturile negative (...) Meschinarie, ciuda sterila, parvenitism - au iesit din Marin ca niste paianjeni si au inceput sa-i circule prin viata (...) S-a imbolnavit de concurenta, invidie, neincredere, lehamite, neputinta si cred ca s-a imbolnavit mai cu seama pentru ca a pierdut din greutatea lui specifica puritatea, linistea grava a creatiei, ordinea pe care, cand l-am cunoscut, si-o impunea". Este una dintre cele mai dureroase rezumari ale declinului unei mari personalitati, sacrificate probabil relei intocmiri a lumii romanesti din anii aceia. Un alt portret stralucitor ii rezerva Aurorei Cornu, tanara (pe atunci) care captase afectiunea prozatorului, prilejuind astfel ruptura de Nina Cassian. Un portret acid, cu ambitii de obiectivitate: "Aurora Cornu e o fata inalta, bruna, turburator de frumoasa, cu cearcane viorii sub ochii irezistibili, cu membre lungi, dolente, personalitate fizica insinuanta, cu o anumita morga, cu un anumit mister, paralel cu detalii proaspete, fruste (roseste foarte usor), cu o simplitate afectata alteori (...) Orgoliu urias (...), acut, egolatrie tiranica. Dar peste toate acestea farmec, farmecul unei distinctii vestimentare suprapuse pe gesturi needucate, farmec si, poate, fascinatie: fascinatia rautatii! Aliajul de egoism, calcul, ambitie monstruoasa si pofta de distrugere se exercita la Aurora pe planul vietii publice si private cu eficacitatea violentei consecvente". Dezamagitoare prin frivolitate in primul volum, Memoria ca zestre depaseste defectul in cel de-al doilea. De la un punct incolo, retrospectia devine introspectie, generand un straniu efect de conciliere cu viziunea cinic-iresponsabila a autoarei. Cititorul e cumva silit sa ia act de natura provocatoare si ireductibila a Ninei Cassian, care incepe lumea cu ea insasi si vrea sa o incheie... prin sine.

Nina Cassian, Memoria ca zestre, cartea a II-a, 1954-1985, 2003-2004, Editura Institutului Cultural Roman, 2004, pp. 289.