Comunismul: ideologie şi demonologie

Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

„Comunismul a fost o formă de resentiment“ – este propoziţia cu care debutează primul eseu, Despre comunism: o religie seculară, al cărţii lui Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice (Humanitas, Bucureşti, 2011). Ridicarea unui afect la scara istoriei este decelat în carte nu numai cu privire la personalitatea funciar megalomană a dictatorilor precum Stalin, Mao, Hitler, Pol Pot sau Ceauşescu, ea vizează deopotrivă şi un mecanism ideologic productiv şi o gesticulaţie politică emblematică, în care ura şi resentimentul devin instrumentele aservirii totalitare, luptei de clasă şi discriminării individului pe baza apartenenţei sale la o clasă sau la o rasă.

Cu toate acestea, resentimentul reprezintă doar un epifenomen, o expresie a ceva mult mai profund care articulează sistemele totalitare, o formă deturnată, perversă de religios, o mutaţie gravă a lui. În retorta alchimiilor ideologice desfăşurate în rama istorică a secolului XX, religiosul şi politicul realizează o formă unică de fundamentalism totalitar, o mutaţie spectaculoasă şi malefică a religiosului într-un organism autosuficient, sectar reprezentat de Partidul şi Liderul Maxim. Dacă politologul deconstruia critic într-o altă carte, Despre 1989. Naufragiul utopiei, dimensiunea utopică a comunismului, în cartea de faţă el se ocupă de dimensiunea răului totalitar având ca expresie o instrumentare malefică a sferei religiosului întru crearea unui proiect antropologic de o anvergură fără precedent: omul nou. Pentru Vladimir Tismăneanu, analiza comunismului ca „religie seculară“ sau „antireligie“ focalizează atât formula sectară de funcţionare a partidului, cât şi abandonarea discernământului intelectualilor aserviţi doctrinar în baza unor solidarităţi cimentate fideisto-ideologic.

Excomunicat de pretenţiile de ştiinţificitate ale doctrinei, religiosul este reintegrat în formă deghizată în structura de profunzime a corpului doctrinar şi a modului sacerdotal de organizare a partidului. De aceea, afilierea partinică solicită înainte de toate o profesiune de credinţă cu renunţarea la demersul dubitativ care fonda subiectul în economia carteziană şi la orice altă fidelitate, de la cea cutumiară faţă de familie la cea patriotică faţă de valorile comune de cultură şi civilizaţie. Căci, aşa cum o defineşte remarcabil Vladimir Tismăneanu, această mutaţie operată în interiorul sferei religiosului conferă o marcă indelebilă, unică comunismului ca religie politică. Marxismul este analizat din această perspectivă drept „proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societăţii burgheze“ şi „cult al raţiunii mediate de agentul mesianic al istoriei“. Răul în istorie este investigat în calitate de categorie politică, iar comunismul, „formă de gândire, formă mentală“, ca „diavolul în istorie“, cu formula inspirată a lui Leszek Kołakowski. Faptul că diavolul este cel mai bun teolog au dovedit-o cu prisosinţă procesele-spectacol de la Moscova, iar rafinatul tratament dialectic prin care victima ajunge să-şi însuşească o vină imaginară şi absurdă şi să-şi iubească călăul constituie un model exemplar şi spectaculos, în acelaşi timp, de reînvestire perversă a religiosului. În acest sens, Buharin a servit ca personaj-cheie lui Arthur Koestler pentru romanul său Întuneric la amiază, unde scriitorul descrie în detaliu mecanismul ingenios al sacerdoţiului ideologic dus până la ultimele consecinţe. Pentru Vladimir Tismăneanu, planul istoriei intelectuale şi politice nu poate fi separat adiabatic de cel al unor ficţiuni exemplare cu caracter de predicţie. Relectura lor critică coincide cu calificarea lor ca repere intelectuale pentru analiza apariţiei demonologiei totalitare. Revoluţionarul de profesie preconizat de Catehismul revoluţionar al lui Neaceaev şi ipostaziat de Cernâşevski în personajul Rahmetov, din romanul Ce-i de făcut?, sau nihiliştii dostoievskieni din Demonii reprezintă modele exemplare, precursori şi heralzi ai mistagogilor comunişti.

Un aspect mai puţin studiat de cercetătorii fenomenului totalitar românesc, ca să nu spun practic necunoscut, este analizat de Vladimir Tismăneanu într-un subcapitol remarcabil, configurat ca studiu de caz: Sinucideri în înalta nomenklatură comunistă. Cazul Mirel Costea. Scenariul stoic al sinuciderii care probează virtuţile unui om de stat şi un cod al onoarei sunt reformulate aici în contextul comunismului ca religie politică, al condiţiei sacerdotale a militantului comunist şi al ideologiei ca mistică partinică şi unică soteriologie. Mihail Roller, Chivu Stocia, Voinea Marinescu, soţia ministrului Sănătăţii aleg acest gest radical al autosuprimării. Mirel Costea este cazul poate cel mai dramatic şi mai spectaculos, pentru că autorul sinuciderii este un devotat, dar nu un fanatic şi pentru că reprezintă reacţia sa la o situaţie-limită. Metanoia comunistă presupune ca minciuna să devină un adevăr viu, atunci când ea serveşte intereselor partidului, chiar şi atunci când această minciună cântăreşte cât distrugerea celor mai devotaţi soldaţi ai partidului sau a acelor la care ţii cel mai mult. Fidelitatea faţă de partid presupune sacrificarea în interesul acestuia chiar şi în absenţa vinovăţiei. Nu există păcat venial faţă de partid, ci doar păcate capitale, aşa cum, pentru aceşti „credincioşi“, nu există mântuire în afara partidului. Excomunicarea din structurile partidului atrage după sine nu doar oprobriul comunităţii de credinţă şi adesea pedeapsa, ci şi damnarea eternă. Remarcabilul studiu de caz reconfigurează în contextul politic al comunismului românesc experienţa acestei forme de religios deturnate ideologic.

Analiza plină de acribie pe care o desfăşoară politologul depăşeşte cadrul acestei teologii à rebours în direcţia identificării continuităţii unor mentalităţi şi practici totalitare în economia regimurilor de tranziţie, în care legatele staliniste sunt recuperate prin mutaţii ideologice succesive, depozitate în forme latente, mai puţin expresive, însă cu un potenţial ridicat de reactivare. Aşa cum relevă Vladimir Tismăneanu, în spiritul unui ethos al moderaţiei şi democraţiei, regimurile posttotalitare care apar în Europa după 1989 sunt în măsură să poarte mai departe reflexul mentalitar constitutiv pentru edificarea regimurilor totalitare şi graţie religiosului travestit în umanism revoluţionar şi a mutaţiilor din interiorul doctrinei, care au condus la edificarea unei alte struţo-cămile ideologice, precum o formă de adulterare spectaculoasă, naţional-comunismul. Încă o dată, pe baza unei bibliografii considerabile, politologul atrage atenţia asupra mariajului istoric al nazismului şi comunismului, înainte de declanşarea rupturii politice şi asupra genomului lor comun.

Versatilitatea funciară a doctrinei instrumentată dialectic reclamă resentimentul faţă de diferenţa codificată meritocratic sau etnic şi ataşamentul, de cele mai multe ori demagogic, faţă de cei „defavorizaţi“, „les damnés de la terre“, „foule esclave“ etc... într-un context dificil al tranziţiei. Resuscitarea unui fond resentimentar xenofob, antisemit, antiminoritar, etnocentric prezintă similitudini cu strategia bolşevică de tip divide et impera care identifică inamici interni pe baza unor presupuse infidelităţi consacrate cutumiar sau sugerate ideologic, dar mai ales cu revalorificarea moştenirii staliniste în contextul comunismului naţional. Căci regimurile apărute în Europa după dizolvarea prin implozie a regimurilor totalitare sunt ameninţate de un revival al utopismelor în cheie revoluţionară şi de recondiţionarea naţionalismului radical, semne pe care atât Noua Stângă cât şi Noua Dreaptă le dau cu prisosinţă, apelând la poncifele niciodată prea uzate ale discursului anticapitalist şi antioccidental.

Atât doctrinal, cât şi ca practică politică, comunismul a deschis un nou capitol de demonologie în secolul XX, cu mult mai rafinat şi speculativ decât tot ceea ce a fost înaintea lui. El posedă tot ceea ce are nevoie un intelectual mistic, un sofist modern sau un oportunist, teodiceea marxistă îi alimentează necontenit sistemul de iluzii. Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor. //

// VLADIMIR TISMĂNEANU
// Despre comunism. Destinul unei
     religii politice
// Humanitas, Bucureşti, 2011