Pe aceeași temă
De fapt, conferinţa de la TNB a pus în prim-plan secvenţe dintr-un itinerariu inaccesibil ilustrelor teatre de repertoriu, cel mai adesea etalon al stricării gustului, spaţii ale manierizării, vedetismului, prafului atoatecuprinzător. Astfel, câştigul de Nume de referinţă, Alexander Morfov (Bulgaria) montează Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, iar în faza repetiţiilor, Omul cu mârţoaga de George Ciprian, pusă în scenă de Anca Bradu, şi Băiatul din ultima bancă de Juan Mayorga, în viziunea lui Cristian Tudor Popescu. Conu Leonida şi Năpasta, montate de Silviu Purcărete şi, respectiv, Radu Afrim, sunt titluri anunţate în perspectiva Integralei Caragiale proiectată pentru 2012, la 100 de ani de la moartea celui mai mare dramaturg român. Sub aceleaşi auspicii, Alexandru Dabija pregăteşte un spectacol original după opera prozastică a celui care, în opinia unui reputat critic, „face concurenţă stării civile“. Aşa se face că reîntâlnim cu uimire în hahalerele plăsmuite atunci întrupări ale iluştrilor noştri contemporani, în moftangii săi groteştile elitele dintr-o tranziţie fără sfârşit. Şi resimţim ca un afront orice notă deplasată în contextul inalterabilelor partituri.
Întâlnirea cu presa a avut loc în Sala Atelier, ce va căpăta o surprinzătoare destinaţie modestă, unica disponibilă în momentul restaurării TNB, imensă hală pătrăţoasă acoperită de schele şi plase de protecţie. Stabiliment faraonic, ce ne agresează, simpli pasageri, privirea. Constructor - celebra Aedificia Carpaţi, despre care a curs multă cerneală de-a lungul ultimelor decenii, preţul lucrărilor ridicându-se la suma de 48 milioane de euro fără TVA. A fost prezentat, ca slogan, un fluturaş pe care era tipărit în roşu un manifest spre a fi transmis mai departe: „În plină reconstrucţie, la Teatrul Naţional Bucureşti se joacă în toate sălile“.
Vor fi şase la număr, după dezafectarea Teatrului de Operetă, mutat undeva în spatele Bibliotecii Naţionale, celelalte instituţii evacuate din vechiul sediu – Centrul Naţional al Dansului, de pildă - apelând cu încredere la administraţia locală. În final, vor exista aici nu mai puţin de şase săli de spectacol şi, cum repertoriul anual e limitat la 9-10 premiere, două dintre aceste săli vor fi rezervate unor producţii ale tinerilor reconfirmaţi şi turneelor teatrelor din ţară. Deasupra clădirii centrale, pe pălăria desfiinţată la ordinul lui Ceauşescu, un alt spaţiu e destinat reprezentaţiilor estivale. Operaţia de „desprăfuire“, de la covoare, fotolii, candelabre şi, întâmplător sau nu, cele trei mari tapiserii printre care celebra operă a artistului plastic Şerban Gabrea, ce necesită recondiţionări, nu sunt totuşi de neglijat. Şi nu doar de „faţadă“, dat fiind amploarea investiţiei. În aceeaşi măsură ca şi sigla creată de graficianul Dan Perjovschi la începutul anilor 90, relevabilă donaţie în timpul directoratului lui Andrei Şerban, devenit iată un simbol al stabilimentului pe care, în cunoştinţă de cauză, a refuzat să-l mai gireze. Această siglă, alăturată numelui şters şi acum revendicat – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ -, urmează a fi înscrise în Registrul Artelor Spectacolelor.
Anul Caragiale este structurat pe perioada 2011-2012, într-o primă ediţie, şi 2012-2013 prin spectacole realizate de Alexandru Tocilescu cu Dale carnavalului, Felix Alexa cu al său cunoscut deja O noapte furtunoasă. Se fac demersuri pe lângă MCC pentru oficializarea acestui eveniment – un aspect cel puţin superfluu. Nesfârşită e sfera birocraţiei. Dar dacă tot e şantier, orice accident e posibil. În lumea caţavencilor, a Coanei Zoe Trahanache, a lui Lache şi Mache ori a vreunui Marius Chicoş Rostogan, indiferent de etnie, Nenea Iancu ne spune de la obraz: „mon cher, vorbiţi păsăreşte“.
