Pe aceeași temă
Putine directii intelectuale si politice au fost intampinate cu mai multa si nedisimulata ostilitate decat conservatorismul: din acest punct de vedere, conservatorii romani nu fac exceptie de la o regula europeana. Modul de definire a viziunii conservatoare, clasicizat in anii comunismului, face apel la stereotipuri identificabile fara dificultate: opozanti ai progresului istoric si exponenti ai intereselor retrograde ale paturilor avute, adeptii liniei invocate au ca unica ambitie oprirea avantului maselor populare si blocarea eforturilor de democratizare, atat de generos conduse de intelectualii de buna-credinta, atunci, ca si acum. Conservatorismul este reductibil la anacronism, egoism de clasa si lipsa de imaginatie in gestionarea binelui comun. Disparitia sa este privita, in acest context, ca o consecinta naturala a avansului pe linia despartirii de trecut si a deschiderii catre luminile epocii.
Si totusi, conservatorismul romanesc, definitiv iesit de pe scena politica in jurul anului 1925, pentru a nu mai fi niciodata prezent pe scena partinica, presupune un intreg esafodaj de sensibilitate, ca si un anume tip de pozitionare ideologica. O modesta initiativa de arheologie intelectuala va releva cititorului actual complexitatea deconcertanta a conservatorismului romanesc: plasata intre extremele nostalgiei romantice si ale edificarii lucide, atitudinea conservatoare este indisociabila de interogatiile asupra identitatii nationale. Asemeni liberalilor si radicalilor de stanga ce le urmeaza, conservatorii romani, oameni politici sau intelectuali angajati, propun posteritatii propria lor lectura identitara si sociala. Recitirea textelor lor poate fi un punct de plecare in incercarea de a intelege secolul XIX, ca si primele doua decenii ale veacului XX.
Batrani si tineri
Antologia imaginata si prefatata de Laurentiu Vlad, Conservatorismul romanesc. Concepte, idei si programe*, continua un demers de reinterpretare a conservatorismului romanesc, demers ale carui origini pot fi gasite in monografia lui Ion Bulei, dedicata Partidului Conservator si aparuta in anii 1980. Ceea ce intervalul postdecembrist a adus este rafinarea reflectiei intelectuale: Virgil Nemoianu si Alexandru Dutu sunt vocile ce au readus in centrul dezbaterilor publice constiinta conservatoare, expunand, in acelasi timp, radacinile istorice ale unei sensibilitati politice. Nu mai putin semnificativa este si racordarea europeana si americana a interventiilor celor doi savanti: arheologia este dublata de plasarea gandirii conservatoare in context comparat.
Situata in prelungirea acestor relecturi, selectia operata de Laurentiu Vlad, beneficiind de un solid aparat critic si de o bibliografie a domeniului, poate fi privita ca o recuperare exemplara a vocilor celor trei generatii de conservatori romani. De la Barbu Catargiu si Barbu Stirbey pana la Constantin Radulescu-Motru, actorii politici si intelectuali semnificativi sunt redati, prin fragmente de text, cititorilor de astazi. Fara a avea o miza doctrinara, caci fenomenul conservator este unul definitiv datat, demersul recupereaza un segment esential in economia istoriei ideilor autohtone. Discursuri parlamentare, articole de ziar si programe partinice sunt reunite in paginile volumului de fata, oferind o imagine caleidoscopica a unui sfert de secol de avataruri conservatoare.
Autentica provocare intelectuala a cartii de fata este legata de definirea identitatii conservatorismului insusi - se poate vorbi de un "conservatorism" autohton sau mult mai prudent este sa luam in calcul profilurile diferitelor sensibilitati conservatoare din intervalul istoric 1848-1925? In cazul acesta, este posibil de identificat un numitor comun decelabil in toate textele conservatoare de la noi? Iata cel putin doua intrebari pe care antologia lui Laurentiu Vlad le sugereaza istoricului ideilor de astazi: apelul la textul originar este pasul esential in cadrul operatiei de reclasificare.
In cazul romanesc, recursul la plural este unul legitim, din unghiul de vedere al diversitatii intelectuale manifeste, atunci, ca si acum. Conservatorismul din Romania este unul eterogen ideologic si fragmentat partinic - ceea ce defineste istoria partidului, in anii de dupa 1880, este imposibilitatea de a unifica tendintele care isi disputa monopolul conservator. Disciplina electorala si institutionala este una dintre dimensiunile ce explica, macar in parte, longevitatea Partidului National Liberal. In momentele cheie (primul razboi mondial este un exemplu clasic), conservatorii isi expun divergentele, in mod dramatic.
Nu mai putin semnificativ este si pluralismul intelectual. Fiecare dintre generatiile conservatoare ce intra in scena isi va elabora propriul catehism ideologic: disocierea junimismului in raport de vechii conservatori este punctul de nastere al propriei grupari politice, grupare atenta sa isi revendice, public, identitatea proprie, definita prin modernitate si sincronizare cu directia intelectuala a timpului. Atitudinea fata de ritmul reformelor va determina, la 1908, sciziunea conservator-democratilor lui Take Ionescu. Acestora din urma le va reveni misiunea de a juca rolul unui partid liberal democrat flexibil, atent la miscarea electoratului si deschis inovatiei.
Dincolo de varietatea institutionala si intelectuala, conservatorismele autohtone au, la nivelul lor de adancime, un numitor comun ideologic ce explica existenta unui fond de sensibilitate si circulatia unor imagini si teme politice, teme pe care antologia lui Laurentiu Vlad le identifica si le cartografiaza atent. Fragmentarea nu exclude unitatea de viziune, in cateva domenii centrale ale proiectului social. Batrani si tineri deopotriva, conservatorii sunt definiti de atasamentul fata de un set de valori si principii.
Gradualismul este, inca de la debuturi, o dominanta conservatoare: refuzul revolutiei si critica proiectului pasoptist sunt reflexe comune tuturor. Pozitiile concrete de politica sunt determinate de fidelitatea fata de viziunea originara - in numele prudentei, conservatorii refuza schimbarea brusca si recomanda contemporanilor introducerea treptata a institutiilor importate din Occident. In raport cu liberalii, ceea ce ii distinge nu este reactionarismul, ci increderea in utilitatea unei viteze scazute a schimbarilor: timpul este un factor cheie, in masura in care el va permite comunitatii sa interiorizeze grefa operata. In caz contrar, sincronizarea este una epidermica.
"Formele fara fond" sunt numele ce desemneaza aceasta patologie a tranzitiei. In numele adevarului, junimistii vor acuza decalajul dramatic dintre ambitiile generoase si realitatea mediocra, pe cale de a se naste. Critica pasoptismului reflecta opozitia generala a conservatorilor europeni fata de cataclismul revolutionar. Adamismul rationalist este justificat de credinta in posibilitatea ratiunii umane de a reintemeia comunitatea civica, indiferent de context. Fideli experientei si prudentei, conservatorii vor refuza, la 1848, ca si la 1917, saltul revolutionar, invocand gradualismul ca alternativa societala.
Proprietatea este al doilea pilon al viziunii conservatoare: mai mult decat oricare alt element, acesta este semnul distinctiv al situarii in cetate si in istorie. Deposedarea de proprietate, fie si in ipostaza legala a exproprierii, echivaleaza cu o abolire a ordinii naturale a lucrurilor. In cazul conservatorilor romani, caramida proprietatii funciare este nucleul fara de care nu se poate vorbi de o dezvoltare organica a societatii. Opozitia fata de ingineria sociala preconizata de "progresisti" traduce, punctual, o optiune fundamentala, niciodata pusa in cauza. Unicul remediu destinat paturilor rurale este incurajarea energiei individuale: nasterea unei paturi de mici proprietari nu se va realiza ca urmare a interventiei statale, ci la capatul unui parcurs de selectie naturala. Noua clasa de tarani va detine calitatile si virtutile autenticului proprietar: acesta este tipul de lectura prezent la Barbu Catargiu si la P.P. Carp, in egala masura. Decalajul temporal nu a afectat fidelitatea fata de cauza proprietatii.
La capatul drumului
Increderea in virtutile gradualismului, elogiul traditiei ca liant unificator al comunitatii, venerarea proprietatii ca semn al continuitatii intre generatii: mostenirea conservatorismului este imposibil de regasit in gramatica cotidiana a Romaniei anului de gratie 2006. Linia de ruptura postbelica lipseste de relevanta apelul la o filosofie ce mizeaza pe crestere spontana si luciditate critica, in detrimentul colectivismului gregar.
Onestitatea, devotamentul fata de binele public sunt marci ale spiritului conservator: a le cauta intre oamenii politici de astazi ar fi proba unei naivitati de neiertat. Invitatia lui P.P. Carp la onestitate in actiunea privata si publica este desueta in contextul scenei contemporane: lupta impotriva coruptiei este doar o strategie mediatica, iar nu o asumare etica.
Conservatorismul ramane, astazi, doar o piesa din dosarul istoriei ideilor politice: revizitarea sa, asa cum o probeaza si volumul imaginat de Laurentiu Vlad, are potentialul de a expune interogatiile unui timp care a fost. Sunetele lumii de ieri nu mai pot fi trezite la viata, acum. Ceea ce supravietuieste pana la noi din esafodajul conservator sunt doar putinele statui si taietura clasica a unor discursuri parlamentare, obiecte admirabile si melancolice, asemeni ruinelor antice.
* Conservatorismul romanesc. Concepte, idei si programe, antologie, prefata, note introductive si indici de Laurentiu Vlad, Editura Nemira, Bucuresti, 2006, 285 pagini.
